Cei mai tineri urmași ai lui Horea urcă treptele spre bisericuţa din Albac, cea călătoare, ajunsă prin vitregiile istoriei tocmai în Băile Olăneşti.

De la ei am vrut să aflu destinul acestui locaş, mai mult decât din cărţi. Când i-am întrebat de unde ştiu toate câte mi le-au spus, simplu le-a fost răspunsul. De la părinţi şi bunici. Deci povestea încă trăieşte!

Mândria vetrei lor

În fiecare an, de Sfântul Pantelimon, moţii din Albac pornesc în pelerinaj spre judeţul Vâlcea.

Hai, spuneţi-mi tot ce cunoaşteţi de la bunii voştri! I-am îndemnat pe adolescenţii îmbrăcaţi în portul lor.

„Mai întâi să vă prezentăm costumele noastre”, îmi zic ei cu mândria acelora care ţin la vatra lor.

 

 Despre fete…

Fetele poartă pe cap batic cu ciucuri sau cu franjuri. Vine rândul albului cămăşii. Deasupra ei, puternicul contrast, negru, al vestei. La mijloc, brâul în trei culori. Roşul ca sângele, galbenul precum grânele şi albastrul cerului.

Şortul numit zăghii mângâie imaculata fustă. Colţunii sau ciorapii din lână se răscoală aproape la fiece pas împotriva plăpândelor opinci.

 

…şi flăcăi

Îi văd pe băieţi cum se înfoaie ca nişte cocoşi. Unul mai sprinten se aruncă în vorbă. Pe cap are clopul. Urmează cămaşa, vesta, brâul din piele, denumit şerpar, pantaloni şi bilgări, adică cizme ofițerești.

Copilandrul îmi zice că a încălţat curajul din război al bunicului său.

Aşa de frumoşi sunt cu toţii, încât simplele fotografii nu pot spune mai nimic. Trebuie să stai în mijlocul lor şi să-i asculţi. Să le simţi bătăile inimii şi bucuria locului unde s-au născut.

A început povestea

Pentru Horea vor neapărat să-şi descarce desagii cu învăţături. Cel care, pe când era de vârsta lor, a lucrat la biserica aceasta de molid. „De sâlhă”, conform neaoşei denumiri.

Când a fost construită? Ei ştiu de anul 1746. Horea avea pe atunci 15 ani şi stăpânea, ca tot omul de prin părţile Apusenilor, arta cioplitului.

„Lemnul se cioplea cu securea”, zice unul. „Copacul era tăiat iarna, când e lună plină, în februarie”, spune altul.

De ce în acel moment? „Pentru că atunci copacul nu are multă sevă. După ce îl tai va putrezi mai greu”, sunt lămurit.

 

Detalii esenţiale

Bârnele au fost încheiate între ele cu cepuri lemnoase. Li se mai zicea şi melciuri. Acoperişul din şindrilă.

În baza uneltelor pe cât de simple, pe atât de eficiente. Dalta. Căreia i se zice mezdreală. Rindeaua, în definiţie ancestrală, jilău.

Pentru biserica aceasta s-au folosit 50 de bârne, din care s-au croit pereţii şi cam tot atâtea la acoperiş.

Îndemn pentru apărarea credinţei

Numai că urgia vine peste românii transilvăneni în jurul anului 1760. Armatele generalului Bukow vor să-i treacă cu forţa pe ai noştri la o altă credinţă. Era pe atunci termenul de uniaţie.

În timpul acela se ridică în calea balaurului un călugăr, Sofronie, care ajunge şi în Albac, ca şi în alte sate din Apuseni.

Foarte posibil să-l fi cunoscut pe Horea, căci el cânta în strana dinaintea sfintelor cărţi.

Adunare mare se face în sat. Călugărul îi îndeamnă pe români să nu renunţe la credinţa lor strămoşească.

 

Inscripţiile

Temându-se ca nu cumva altarul lor să fie călcat de vandali şi ars, cum se întâmplase în alte părţi, albăcenii trec degrabă la desfacerea lui. Dar nu înainte de a însemna fiecare bârnă în parte.

Când vor fi repuse la loc, să se respecte întocmai ordinea iniţială. Era un fel de moştenire pentru vremile mai bune la care sperau.

Legenda spune că preotul satului a citit 40 de paraclise. Apoi, în vis, i s-a arătat locul unde toate componentele trebuie ascunse.

Unde a fost locul acela? „În Vadul Moţilor. E la vreo şase kilometri de Albac, pe malul Arieşului, într-o pădure”, sunt lămurit.

Au stat bârnele acelea acolo multe generaţii. Or fi fost acoperite cu ceva sau poate că numai credinţa oamenilor le-a protejat de năpastă.

„Familia Ionescu”

Soarta li se va schimba abia în 1908, când în Apuseni ajunge Ion I.C. Brătianu. Era pe atunci ministru de Interne în Regatul României.

Află de povestea bisericii. Nu poate face nimic pe moment, ca oficial, mai ales că se afla pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar.

Se va întoarce în acelaşi an, împreună cu soţia sa, de data asta dându-se drept „familia Ionescu”. Reuşesc în acest fel să cumpere toată cantitatea de lemn sfinţit.

 

Lemne de foc

Nu se ştie cu cine au tratat aspectul financiar. Cert este că în acte au achiziţionat lemn de foc. Altfel nu puteau să treacă graniţa, spre România.

Volumul destul de mare de material este încărcat în mai multe care trase de boi. Transportul se face în acest fel spre Turda. De aici, cu trenul până în Argeş, la Florica, moşia Brătienilor.

Sunt aduși meşteri din Apuseni care ştiu cum anume trebuie pus cap la cap întregul ansamblu, după vechile indicaţii încrustate.

O nouă schimbare de domiciliu

Mircea Bâcu este următorul meu interlocutor. Unul dintre preoţii care slujesc în biserica cu hramul Sfântului Pantelimon din Băile Olăneşti. Biserica din lemn. Cunoscută în popor ca fiind, şi azi, a lui Horea.

Edificiul nu-şi terminase încă drumul. Altă etapă se petrece în 1954. Patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian Marina, decide să fie mutat în locul unde se găseşte şi acum. Motivul a fost că în staţiunea balneară nu exista un loc de închinăciune.

Tot meşteri din neamul moţilor sunt aduşi să desfacă bârnele, după tiparul numai de ei ştiut, şi în final să le reaşeze pe noua temelie.

Biserica are două hramuri. Cel iniţial, Naşterea Maicii Domnului. Al doilea, Sfântul Pantelimon, apare odată cu redeschiderea sfintelor uşi, în 1958.

Fiind un areal în care oamenii vin să-şi trateze bolile din izvoarele pământului, s-a considerat că Sfântul Pantelimon, ocrotitor al medicilor şi suferinzilor, e o înţeleaptă alegere.

 

Recente negocieri

Revin la momentul actual şi vă spun că în delegația moţilor l-am întâlnit pe primarul comunei Albac, Petru Tiberiu Todea. Întrebându-l dacă după 1990 a existat intenţia ca pribeagul să se întoarcă acasă la el, în Apuseni, oficialul răspunde afirmativ.

Ba chiar au existat anumite negocieri, dacă li se poate spune aşa, între comunitatea din Albac şi cea din Băile Olăneşti. Nu vrea să intre în amănunte. Cert este că s-a pus capăt acestei idei. „Să nu se facă vrajbă între oameni”, conchide edilul.

Într-o iluzorie compensaţie apare, în vatra de obârşie, ideea construirii unei copii fidele a celei la care lucrase Horea. Numai că totul e abandonat. Ce rost avea aşa ceva?! Şi-au zis oamenii.

Oricum, dacă vă duceți în Albac veţi găsi un mic muzeu în care se află, între altele, masa Sfântului Altar, cel din 1746, de pe vremea când abia se născuse. E marcat astfel locul unde i s-au auzit prima oară clopotele.

 

Pelerinaj de 15 ani

Ceea ce părea să-i despartă pe românii din Apuseni de cei din Vâlcea i-a unit în cele din urmă.

Pentru că, iată, moţii vin de 15 ani încoace în pelerinaj pe Valea Olăneştiului, de Sfântul Pantelimon, găsind de fiecare dată cele mai bune gazde. Aşa cum s-a întâmplat şi în 2018.

 

Mâini harnice

Am descoperit aici, mai mult decât orice, faptele oamenilor. An de an, enoriaşii se pun pe treabă înaintea marii sărbători. Nimic nu lipseşte din ingredientele necesare aleselor bucate. Fiecare aduce de acasă ce poate. Parohia pune, la rândul ei, umărul în organizare.

Ceaunele plutesc în vâlvătaia focurilor, pe pirostrii. Harnicele mâini nu stau o clipă locului.

Sudată este echipa doamnelor. Semnalul reunirii e dat după mijlocul lui iulie. Şi ele vin de oriunde s-ar afla.

 

Anonima istorie

Abia găsisem un loc pentru cazare. Staţiunea e plină în faptul verii. Merg pe străzi şi întreb lumea. Ştiţi de biserica lui Horea? Cei mai mulţi turişti se uită la mine fără să rostească un cuvânt. Habar nu au despre ce e vorba. Ba chiar am întâlnit localnici surprinşi de ceea ce le povestesc. Oamenii mă ascultă totuşi cu atenţie. Nu dau semne că s-ar plictisi. Sunt interesaţi de ceva ce aud, recunosc ei, pentru prima oară. Culmea e că au trecut de atâtea ori pe lângă falnicul acoperiş din şindrilă.

Îi îndemn să se ducă şi să vadă mai ales inscripţiile făcute de moţi în fiecare bucată de Apuseni, în parte. I-am cucerit definitiv. Poftim, fac și pe ghidul!

Elevi de liceu. De unde sunteţi? „Din Băile Olăneşti”. Ce ştiţi despre biserica din lemn? „O ştim”. Ce anume? „E o biserică”, îmi răspund amuzaţi de ceea ce li se pare a fi „camera ascunsă”. Vouă, la şcoală, nu vi s-a zis nimic? Neputincioase ridicări din umeri.

La Primăria locală găsisem doar viitoare strategii pentru informare turistică. Aoleo, câte hartii d-astea n-am întâlnit în toată ţara!

Îmi atrage atenţia discursul pe care preotul Mircea Bâcu îl ţine în faţa tuturor celor adunaţi în biserică, dar şi în curtea acesteia, spaţioasă, unde cuvintele răsună în difuzoare. La zi mare, omul acesta, tânăr, rosteşte pur şi simplu o lecţie despre amprentele trecutului.

„Nu e prima oară când facem asta”, mă asigură, cu referire şi la ceilalţi preoţi ai acestei parohii.

 

La paradă

Începusem reportajul cu tinerii din Albac. Remarcând demnitatea în ochii acestor copii.

În acest moment observ şi felul în care îşi poartă costumul popular pe străzile din Băile Olăneşti.

Trec prin mijlocul vilelor şi restaurantelor unde răsună muzica la modă. Pe lângă balcoanele înţesate cu rufe la uscat şi şezlonguri cu ţigări plictisite.

Moţii au adus cu ei şi fanfara. Să cânte de-ale lor. Amintind de Horea şi de Iancu. Răsună glasurile şi, odată cu ele, instrumentele.

Apusenii îşi croiesc pârtie prin zgomotul insensibil al străzii. Eu însoţesc micul, dar inimosul grup.

Deodată, totul încremeneşte în jurul nostru. Trotuarele se umplu de mulţimea curioasă. Oamenii aplaudă.

În parcul orăşelului răsună mai întâi imnul României şi moţii îşi duc mâna dreaptă la inimă.

Apoi, flăcăii şi domniţele lor fierb aerul cu învârtitele, când pe un picior, când pe altul.

Să vă mai spun că acesta este ansamblul popular numit simplu şi firesc „Albăceana”, creat de suflarea comunei Albac.

 

Doar despre tradiţie

Iniţiatorii săi nu vor să iasă în faţă. Auzi dumneata, cică să nu le dau numele în ziar. Că ei nu fac nimic deosebit. Vor numai să ducă mai departe tradiţia. Ba vi le dau, oameni buni. Că meritaţi să fiţi cunoscuţi.

Coordonatorul se numeşte Claudia Bumb. Coregraful este Claudia Coarcheş. Iar orchestra e condusă de Valentin Mihon.

Cel din urmă îmi spune că ansamblul a fost înfiinţat în 2013 şi are 25 de membri. Din trei generaţii. Bunici, părinţi, nepoţi.

Au scos din lăzile de zestre ale satului lor costumele populare, făcându-le din nou să zburde, ca în vremurile bune.

„Părinţii noştri aşa se căsătoreau, în aceste costume”, îmi zice Andra, o domnişoară îmbujorată.

 

Pur şi simplu continuitate

Aşa o cunosc pe Florica Petre. E din Bolintin. Deja se fac 20 de ani de când, în fiecare vară, se află „la datorie”, pe meleaguri vâlcene. Actuala sa contribuţie este varza murată, pentru cele câteva mii de sarmale.

Deşi propria listă e mai lungă. Nu mai aminteşte şi de altele. „Băiatul meu le-a transportat cu maşina”, mă lămureşte. La fel şi Aurelia Drăghici. Profesoară de liceu. Mai nou, se recomandă locuitoare a Olăneştiului, unde s-a stabilit cu soţul ei, la rându-i dascăl. Veniţi din Slatina. „Cu dragoste şi cu multă emoţie”.

Mi-a plăcut în mod special expresia pe care a folosit-o. Anume că foarte mulţi oameni „îmbrăţişează catedrala din lemn a Olăneştiului”, . Mulţi, e drept, dar nu toţi, aveam să aflu în curând.

Hora mare

Ei, dar ce credeţi, că lumea a stat cu mâinile-n sân, ascultând la nesfârşit chemarea munţilor? S-au prins cu toţii într-o horă mare, cum nu s-a mai văzut aşa ceva prin părţile astea.

Dacă manualele de Istorie nu mai vorbesc despre eroi şi faptele lor, dacă oficialităţile se încurcă în fandoseli birocratice, atunci oamenii mai au la dispoziţie o singură cale. Propriile lor fapte.