Dintre toate problemele aflate în centrul conflictului de durată dintre Israel și palestinieni, niciuna nu este la fel de sensibilă precum statutul Ierusalimului.

Israelul se referă adesea la oraș, unde se află locurile sfinte ale evreilor, musulmanilor și creștinilor, folosind sintagma de capitală „unită și eternă”. Totuși, istoria sa este legată indisolubil de un cadru mai larg al conflictului. În urmă cu șaptezeci de ani, odată cu sfârșitul violent al stăpânirii britanice, când ONU a votat partiția Palestinei în două state, unul evreu și altul arab, Ierusalimul a fost definit ca entitate separată, sub supraveghere internațională.

Violențele au izbucnit în Țara Sfântă aproape imediat după ce Organizația Națiunilor Unite a anunțat partiția, la 29 noiembrie 1947. Jamal

Profeția lui Husseini a devenit realitate după anunțul făcut de ONU. Arabii au declarat o grevă de protest și au instigat la revolte soldate cu 62 de victime evreiești și 32 de victime arabe. Până la sfârșitul celei de-a doua săptămâni, 93 de arabi, 84 de evrei și șapte englezi au fost uciși, alte zeci de persoane fiind rănite. În perioada 30 noiembrie – 1 februarie, au fost uciși 427 de arabi, 381 de evrei și 46 de britanici. De asemenea, au fost răniți 1.035 de arabi, 725 de evrei și 135 de britanici. În luna martie, 271 de evrei și 257 de arabi au murit în urma atacurilor arabe și a contraatacurilor evreiești.

În prima fază a războiului, care a durat de la 29 noiembrie 1947 până la 1 aprilie 1948, arabii au preluat ofensiva, cu ajutorul voluntarilor din țările vecine. Evreii au suferit pierderi grave, fiind perturbată circulația de persoane și mărfuri de-a lungul celor mai multe căi de transport rutier din Palestina.

Legiunea Arabă, atacând cartierul evreiesc din Ierusalim, mai 1948

În Ierusalim, lupta dintre forțele evreiești și cele arabe a izbucnit imediat după Rezoluția Adunării Generale a ONU de partiție a Palestinei, la 29 noiembrie 1947, care susținea că Ierusalimul urma să rămână sub control internațional, ca un corpus separatum. În timpul grevei de trei zile, declarată de Comitetul Superior Arab pentru a protesta față de rezoluție, arabii din Ierusalim au organizat o serie de revolte care au dus la arderea și jefuirea magazinelor evreiești din cartierul comercial Mamilla, din Orașul Nou. Cei mai mulți istorici consideră că revolta din Mamilla a fost un act spontan al unor indivizi dezorganizați, dar grupurile evreiești de dreapta, Irgun Tzvai Leumi (Irgun) și Lehi, au răspuns rapid și cu forță letală. Luptele au escaladat rapid.

Principala forță arabă din și în jurul Ierusalimului, înainte de luna mai a anului 1948, era Jihad Muqadis (Lupta Sfântă), o grupare militară condusă de Abd al-Qadir al-Huseini. Acesta avea sub conducere aproximativ 380 de oameni în oraș și alți 250 de luptători în împrejurimile rurale ale Ierusalimului. De asemenea, mai erau aproximativ 100, până la 150 de luptători ai Armatei de Eliberare, susținută de Liga Arabă, și de asemenea contigente de armată neregulată în diversele sate arabe. În total, forțele arabe comandau mai puțin de 1.000 de luptători în zona Ierusalimului. În tabăra evreiască, Hagana mobilizase treptat două brigăzi sub o comandă centrală în zona Ierusalimului, până în luna mai a anului 1948: Etzioni, sau Brigada a Șasea, dispunea de aproximativ 2.750 de luptători, staționați chiar în oraș; de asemenea, Harel, sau Brigada a Zecea a Palmah, era staționată în împrejurimi și dispunea de aproximativ același număr de oameni.

Odată cu izbucnirea luptelor, locuitorii evrei au început să părăsească cartierele mixte. Conducerea Haganah a considerat că acest lucru reprezenta o problemă gravă, pentru că fiecare cartier era privit ca o poziție militară, iar populația locală era văzută ca o forță de luptă de rezervă. Deoarece evreii continuau să plece, Israel Amir, comandantul Haganah din Ierusalim, a decis să-i expulzeze complet pe arabii din Ierusalimul de Vest.

Până în luna martie, toate cartierele din Ierusalim, cu excepția Cartierului Evreiesc din orașul vechi, erau exclusiv arabe sau evreiești, aproape fără nicio comunicare între ele.

În primele luni ale anului 1948, forțele neregulate arabe și ale milițiilor lui Abd al-Qadir al-Husayni și-au concentrat eforturile asupra atacării convoaielor evreiești aflate în drum spre Ierusalim, prin teritoriul arab care separa orașul de zonele de coastă.

În luna martie, aceștia au început să saboteze alimentarea cu apă a cartierelor evreiești. Până la sfârșitul lunii, Ierusalimul evreiesc era efectiv sub asediu.

Haganah a lansat Operațiunea Nahșon, menită să deschidă un coridor către Ierusalim, prin teritoriul respectiv, care fusese alocat statului arab, conform planului de partiție. Operațiunea a început la 6 aprilie 1948.

Yitzhak Rabin, care era, la acea vreme, ofițer în Brigada Harel din cadrul Palmah, a avut misiunea de a distruge satele arabe pe ajutorul cărora se bazau forțele Abd al-Qadir al-Huseini, de la Dayr Mahsir în vest, până la Kolonia și Kastel, în est.

Unul dintre cele mai bine cunoscute incidente din timpul luptelor pentru Ierusalim a fost masacrul de la Dir Yasin, din 9 aprilie 1948. În ziua aceea, aproximativ 120 de luptători din grupările paramilitare Irgun și Lehi au atacat satul arab Dir Yassin, din apropiere de Ierusalim și care avea în jur de 600 de locuitori, omorând între 100 și 250 de persoane, bărbați, femei, copii și vârstnici.

Masacrul a avut un impact imediat asupra situației din Ierusalimul de Vest. În ciuda ordinului dat populației arabe de Comitetul Național al Ierusalimului, să rămână pe loc, sub amenințarea unor pedepse, masacrul a provocat imediat exodul în masă al arabilor din Ierusalim și din satele aflate în apropiere.

Între timp, începuse Operațiunea Kilșon („Furca”) la 14 mai, cu o zi înainte de expirarea Mandatului Britanic, al cărei scop era să ocupe zonele controlate de britanici, în special Talbiyya și centrul Ierusalimului.

Odată cu declarația lui Ben Gurion, de înființare a Statului Israel ca statul evreu în Palestina, la data de 14 mai, Transiordania, alături de Egipt, Irak, Liban și Siria au decis să atace. Două zile mai târziu, bine pregătita Legiune Arabă a Iordaniei, antrenată de ofițeri britanici și aflată sub comanda lui Glubb Pașa, a ajuns la marginea Ierusalimului.

Intrarea trupelor regelui Abdallah au împiedicat forțele evreiești să încheie preluarea progresivă a întregului oraș.

Până la sfârșitul lunii mai, după lupte grele, orașul vechi din Ierusalim se afla complet sub control arab.

Membri Haganah, bucurându-se de spargerea blocadei arabe

Imediat după capturarea sa de către Legiunea Arabă, Cartierul Evreiesc din orașul vechi a fost distrus, locuitorii săi fiind expulzați. Cincizeci și opt de sinagogi – unele vechi de sute de ani – au fost distruse, jefuite și profanate.

La sfârșitul lunii mai, Marea Britanie și-a retras toți ofițerii din Legiunea Arabă – două treimi dintre ei participaseră la asediul Ierusalimului – și a impus un embargo asupra armelor în regiune. La rândul lor, israelienii din Ierusalimul de Vest se aflau sub asediul și bombardamentul constant al Legiunii Arabe. La 11 iunie, ambele părți au convenit asupra unui armistițiu de treizeci de zile.

La sfârșitul perioadei de încetare a focului, nou înființata Armata Israeliană și Legiunea Arabă au pornit un schimb de artilerie, deosebit de violent, în interiorul Ierusalimului. Trupele israeliene au lansat un atac final nereușit asupra orașului vechi.

La 17 iulie 1948, după o săptămână de lupte, a intrat în vigoare, în Ierusalim, cea de-a doua perioadă de încetare a focului, intermediată de ONU. La acel moment, orașul era deja împărțit în partea de vest, controlată de israelieni, și partea de est, controlată de Transiordania. O zonă neutră de tip ”no man’s land” se întindea la sud, de la Sheikh Jarrah, de-a lungul părții de vest, unde se află zidurile orașului vechi, precum și în jos, pe drumul Hebronului, până la Ramat Rahel. Luna următoare, guvernul provizoriu al Israelului a declarat Ierusalimul de Vest „teritoriu ocupat de Statul Israel“, supus legislației israeliene. Israelul a folosit Regulamentul Proprietăților Vacante din 1948 pentru a confisca toate casele arabe, precum și terenuri și întreprinderi. Aceste reglementări, codificate ulterior sub forma Legii Proprietăților Vacante din 1950, a permis ca toate bunurile care aparțin unui „absent“ să fie transferate unui Custode al Proprietății Absentului. Un „absent“ a fost definit ca acea persoană care, în orice moment din perioada cuprinsă între 29 noiembrie 1947 și încetarea stării de urgență, declarată în 1948, devenise locuitor sau cetățean al unei țări arabe, vizitase o țară arabă sau părăsise domiciliul său de reședință din Palestina ”ajungând în afara Palestinei înainte de 1 septembrie 1948. „Statutul custodelui, conform legii, era similar „statutului de proprietar al bunului respectiv”, ceea ce îi permitea să aleagă dacă să întrețină, să vândă sau să închirieze proprietatea.

Încetarea formală a ostilităților dintre Israel și statele arabe, la sfârșitul lunii noiembrie a anului 1948, a permis extinderea procesului de așezare a evreilor în cartierele arabe din Ierusalim, care fuseseră considerate zone de importanță militară, până atunci.

La 2 februarie 1949, guvernul israelian a declarat că nu mai consideră satele arabe din zona Ierusalimul de Vest ca fiind teritoriu ocupat, declarând starea de asediu încheiată. În aceeași lună, Israelul și Transiordania au început negocieri cu privire la statutul Ierusalimului și a restului teritoriilor de pe linia frontului.

Între timp, chiar de la începutul anului 1949, Israelul a început transferul birourilor guvernamentale de la Tel Aviv la Ierusalim.

În 1950, Transiordania a anexat și teritoriile pe care le-a cucerit în războiul din 1948 – Ierusalimul de Est și Cisiordania. O rezoluție emisă la 24 aprilie declara „sprijinul pentru unitatea deplină dintre cele două maluri ale Iordanului și unirea lor într- un singur stat, Regatul Hașemit al Iordaniei, la a cărui conducere se află regele Abdullah Ibn al Husain...“

În timp ce Marea Britanie și Pakistanul au fost singurele țări care au recunoscut anexarea efectuată de Iordania – toate celelalte țări, inclusiv statele arabe, au respins-o. Mai precis, Marea Britanie a recunoscut doar anexarea Cisiordaniei. De asemenea, britanicii nu au recunoscut niciodată nici suveranitatea Iordaniei, nici pe cea a Israelului asupra oricărui sector al Ierusalimului, considerând ilegală atât anexarea Ierusalimului de Vest, orchestrată de Iordania în 1950, cât și anexarea făcută de către Israel.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)