La 16 decembrie 1911, „Statul Major General” a anunțat Serviciul de Contraspionaj Militar de pe lângă Direcția Poliției și Siguranței Generale (DPSG) că a emis ordinul pentru cunoașterea mișcării tuturor ofițerilor străini aflați prin țară (centralizare și monitorizare).

Drept urmare, Iancu Panaitescu, șeful structurii, a comunicat în teritoriu agenților Direcției că aveau obligația de a anunța organele informative ale Armatei despre orice apariție într-o localitate a unui ofițer străin îmbrăcat civil sau în uniformă.

De precizat că, potrivit legii române, orice străin trebuia să-și decline profesia și scopul călătoriei la intrarea în țară, un fals în declarații atrăgând arestarea celui în cauză (dar care spion își declară misiunea la intrarea în țară?).

Imediat, Direcția Poliției și Siguranței Generale a început „acțiunea de c

Prin Ordinul nr. 1546 S[ecret], din 18 ianuarie 1912, DPSG a cerut Prefectului Poliției Capitalei să dispună ca „de acum înainte să se trimită acestei Direcțiuni, de către serviciul antropometric de pe lângă acea Prefectură, copie după fotografiile, fișele antropometrice și impresiunile digitale ale tuturor indivizilor fotografiați și măsurați de acel serviciu (…), precum și copii după fotografiile și foile individuale sau cazierele respectivilor indivizi de la Divizia de Cercetări și Urmăriri de pe lângă aceeași Prefectură”. Cu mențiunea că întocmirea și evidența fișelor antropometrice și fotografice se afla în competența Diviziunii a II-a, Siguranță și Informațiuni, din DPSG.

A urmat Legea Contra spionajului în timp de pace, adoptată la 31 ianuarie 1913, având la bază proiectul de lege din anul 1905. Legea pedepsea cu „maximum închisoarei corecționale și amendă de la 1 000-5 000 lei: orice funcționar public, agent sau presupus al guvernului, care cu bună știință va fi transmis sau procurat, în original sau copie, unui guvern strein, agenților lui sau oricărei alte persoane, fără calitate de a lua cunoștință de ele, sau care va fi divulgat în totul sau în parte: planuri, schițe, desene, fotografii, scripte sau documente, fie chiar incomplete sau inexacte, informațiuni sau notițe interesând: apărarea teritoriului, siguranța statului, mobilizarea și concentrarea armatei în legătură cu mobilizarea, starea, cantitatea și calitatea materialului militar de orice categorie; piețele întărite, forturile, arsenalele militare și maritime, porturile, vasele de răsboiu, arme, munițiuni, explozive sau elementele lor constitutive, mașini, mecanisme sau părți din ele, echipamente sau orice alte științe asupra obiectelor sau lucrărilor cari, în interesul apărării naționale, nu trebuiesc divulgate, și care fuseseră încredințate sus numitelor persoane sau de cari aveau cunoștință cu ocazia funcțiunii sau însărcinării lor”.

Legea Contra spionajului avea sancțiuni și pentru: „Oricine, fățiș sau pe ascuns, deghizat, travestit, sub nume fals sau ascunzându-și naționalitatea, identitatea, calitatea sau profesiunea, în scopul de a comite faptele - de mai sus – se va fi introdus într-o cetate, fort, post militar, tabără, cantonament, bivuac, cazarmă, arsenal, vas de război, magazie de aprovizionare, pirotehnie, pulberărie, cum și în birourile unde se păstrează: planuri, documente, scrieri sau orice acte sau cărți geografice referitoare la apărarea națională, cum și în orice altfel de stabiliment militar cu dependințele lui”.

Din activitatea curentă a Serviciului național de contraspionaj (dovezi ale acțiunii)

Cum documentele din perioadă emanate de la Serviciul național de contraspionaj (mixt) nu sunt personalizate (antet sau siglă), aceasta fiind, de altfel, o practică uzuală a serviciilor secrete de oriunde, am încercat să identific câțiva indicatori specifici.

Astfel, pe lângă notația „confidențial express”, amintită mai sus, un indicator poate fi următoarea procedură de lucru: notele și rapoartele informative care soseau în Centrală „confidențial express” erau repartizate, de regulă, unor „analiști” experimentați, care apoi decideau cine, cum și unde se valorificau datele și informațiile.

Remarcăm aici o inovație ingenioasă: direct pe nota sau pe raportul sosit la Centrală, prin culoarea roșie (creion) se subliniau datele sau informațiile de interes militar, care, evident, erau semnalate spre lucrare Ministerului de Război sau Marelui Stat Major, iar prin culoarea albastră se marcau datele sau informațiile ce se dădeau în exploatare sau adâncire organelor Direcției Poliției și Siguranței Generale sau Ministerului de Interne (spionaj politic, economic etc.). Apoi, ambele ministere deschideau dosare individuale (de urmărire informativă), dosare speciale (de problemă) și dosare generale (chestiuni generale referitoare la o problemă) și lucrau împreună la rezolvarea cazului prin Serviciul de contraspionaj mixt.

De precizat, că metoda sublinierii roșu-albastru este mai veche, dovadă a colaborării și înainte de 1910, fiind probabil adusă din Germania de către regele Carol I, procedeu preluat și de Mihail Moruzov la Serviciul S(ecret) al Armatei Române.

Dar iată și câteva aspecte concrete (identificate) din activitatea curentă a Serviciului de Contraspionaj militar de pe lângă DPSG:

Încă din iunie 1910, echipele mixte ale DPSG și MStM încep identificarea agenturii spionajului militar bulgar din Dobrogea și de pe linia Dunării (cazul col. Niculai Popoff).

În octombrie 1910, DPSG din România s-a adresat Prefecturii Poliției din Belgrad chiar într-un caz de spionaj militar. În secret, „cu titlu de reciprocitate”, partea română era interesată și cerea informații de la partea sârbă cu privire la bulgarul Marcu Vatcoff, „care a fost arestat în trecut la Belgrad pentru spionaj, apoi expulzat”. La 26 ianuarie 1911, Prefectul Poliției din Belgrad a răspuns către „Monsieur le Directeur de la Police et de la Sûreté Générale a Bucharest”, dându-i acestuia informațiile cerute.

În noiembrie 1910, la Pulberăria armatei (Dudești) au fost identificate două lăzi suspecte ce conțineau salpetru, ceea ce a născut bănuiala unui sabotaj pus la cale de agenți străini. Marele Stat Major i-a cerut lui Iancu Panaitescu ca agenții săi să investigheze cazul. Au fost recoltate probe care au fost analizate în laborator (!), dar cum analizele erau neconcludente, conținutul celor două lăzi a fost trimis „la analiză în laboratorul din Paris” (deși România era legată militar de Puterile Centrale).

La 17 mai 1911, avem poate cel mai mare succes de până atunci, când Serviciul național de contraspionaj (mixt) reușește să identifice întreaga rețea a spionajului militar bulgar ce opera în România, „atât în beneficiul bulgarilor cât și în cel al rușilor”.

Un rol de seamă în acțiune l-a avut agentul de siguranță Mihail Moruzov, „detașat” special în acest scop la Marele Stat Major al Armatei Române. S-a stabilit că serviciul de spionaj militar bulgar își desfășurase agenții pe cinci mari regiuni din România: Oltenia (șef maiorul Boiadgieff, cu 3 posturi fixe în subordine), Muntenia (Hr. Kotzeff, 8 posturi fixe), Moldova (I. Panaitoff, 7 posturi fixe), Dobrogea (lt. Dumitru Pădure, 4 posturi fixe), București (atașatul militar bulgar [col. Gh. Hesapcieff], 3 posturi fixe), toate acestea confirmând informațiile DPSG cuprinse în nota din 13 mai 1910.

Cele 25 de posturi fixe utilizate de către spionajul militar bulgar în contra României se aflau la: Calafat, Craiova, Tg. Jiu, Slatina, T. Măgurele, Giurgiu, Pitești, Ploiești, Buzău, Călărași, Nămoloasa, Galați, Focșani, Tecuci, Bacău, Roman, Iași, Bârlad, Cernavodă, Ostrov, Constanța, Tulcea și București (3 posturi fixe). Șefii (rezidenții) celor cinci regiuni erau în legătură cu: colonelul Atanase Racovski (inginer de artilerie), maiorul Minu Abadgieff, mr. Pavel Musanoff, mr. Stoian Caloianov, cpt. Gh. Țetkoff, cpt. Alexandru Ganceff, cpt. N. Abadgieff; cpt. Gh. Hesapcieff, cpt. Ivan Hesapcieff; cpt. Ștefan Hesapcieff; lt. Dragomir Vasilieff; lt. Vladimir Obrescov, cpt. Petre Padaroff.

Concomitent, colonelul Alexandru Lupescu, șeful Secției a II-a a Marelui Stat Major, a pus la dispoziția directorului Iancu Panaitescu întreaga organigramă a spionajului militar bulgar din România, cu solicitarea ca agenții Serviciului de Contraspionaj Militar de pe lângă DPSG să facă verificări asupra: punctelor fixe de trecere (susmenționate, n.n.), asupra agenților și a ocupațiilor lor aparente pe teritoriul României; modul cum posturile fixe comunică cu șefii de secțiune; a se observa și recunoaște agenții de legătură și cu care anume din persoanele aflate în localitate postul fix întreține relațiuni; a se observa dacă nu se servește de persoane interpuse. Și, atenționa colonelul Alexandru Lupescu: „Cum firul spionajului trebuie să treacă prin atașatul militar bulgar, rus și poate francez, trebuie interceptate relațiile acestora cu țara lor din țara noastră și poate cu persoane aparținând Armatei noastre, în special de la Marele Stat Major și Minister (...), rezidenții Serviciului bulgar în țara noastră sunt oameni siguri, câteodată chiar ofițeri activi sau în rezervă, care se ocupă cu un comerț oarecare”.

Tot în sarcina Serviciului de Contraspionaj Militar de pe lângă DPSG a intrat și efectuarea de verificări și supravegheri contrainformative asupra întregului personal civil, uneori și militar, angajat la Marele Stat Major al Armatei Române, pentru a se stabili dacă existau cazuri de relații sau contacte cu agenții spionajului.

(Urmarea în numărul viitor)

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)