Degetele aleargă prin aer, descriind semne. „Bună ziua”. „Stai calm”. „Unde te doare?”. „Te rog, buletinul de identitate”. „Ai mâncat azi dimineaţă?”. Doctorul şi pacientul îşi dactilează vocabularul. „Vei face analize”. „Te rog, vino cu mine”.

Omul fusese adus cu ambulanţa la Unitatea de Primiri Urgenţe a Spitalului Judeţean din Buzău. „Găsim problema şi o rezolvăm”, îl liniștește asistenta. Mai trece un timp. Pacientul caută în ochii celor din jurul său un răspuns. Vine odată cu rezultatele investigaţiilor. „Nu e grav”. „Îţi prescriu un tratament”.

Ei, aici e aici. Medicamente. Literă cu literă se formează cuvântul. P-a-r-a-c-e-t-a-m-o-l. Am dat un exemplu la întâmplare. Cel ce își caută sănătatea trebuie să înțeleagă, dincolo de rețeta cu parafă, ce i se întâmplă. Și, în special, cum să se țină departe de necazuri. „Atenţie la efortul prea mare”. „Nu umbla sub soarele prânzului!”. „Să bei apă!”. Grijile, bată-le vina! „Mi s-a făcut rău pe stradă”. La plecare. „Sănătate!”.

 

Un fenomen. De patru ani

Aflasem de ceva timp de povestea medicului Adrian Zoican, şeful UPU-SMURD din unitatea medicală a municipiului Buzău. Omul acesta a învăţat limbajul mimico-gestual. Îmi spune că nu e interpret ca atare. A vrut doar să îndepărteze o barieră de comunicare.

Ajung la spital, să-mi cunosc personajul. Când colo, dau de un întreg colectiv cunoscator al aceluiași tip de vorbire prin semne. Asistenta-şefă, o altă asistentă medicală. Plus asistenta socială. Cele cu care reuşesc să stau de vorbă. Câteva minute. Alţi colegi de-ai lor nu se pot opri din responsabilităţile pe care le au. Le îndemn pe interlocutoarele meu să-mi facă o demonstraţie. Mâinile zboară imediat în toate direcţiile, în combinaţii rapide.

Gazdele se uită totuşi la mine cu mirare. Îmi dau seama că m-ar întreba ceva de genul. „Dar de ce te suprinde ce facem noi?”. Pentru cei din acest loc a devenit ceva normal. De patru ani încoace. Pentru a se putea înţelege cu pacienţii care nu aud. Vreau să ştiu câţi sunt. Pacienţii. Hai să zicem într-o lună. Doctorul Zoican se gândeşte puţin. „Cam zece într-o lună”. Unii dintre ei vin de mai multe ori în acest interval. Cei cu boli cronice. Vin, în sensul că sunt aduşi cu ambulanţa.

Vieți salvate

Unitatea de Primiri Urgenţe. Unde pe parcursul a 30 de zile ajung între 150 şi 210 oameni. Cu toate problemele posibile şi imposibile. Dintre aceştia, zece neauzitori. „Chiar şi pentru unul singur am fi învăţat limbajul mimico-gestual”, vine de undeva o exclamaţie. A fost un bărbat. Întreb cine e. Asistent medical. A trecut pe lângă mine ca fulgerul, grăbit în treaba lui. Auzise ce discutam.

Urmează o scurtă poveste. S-a întâmplat în 2015. Ambulanţa cu sirenele în urgenţă maximă. E adus un bărbat de 82 de ani care abia mai poate să respire. Ochii lui încearcă un strigăt de disperare. Medicii şi asistentele îşi dau imediat seama despre cine e vorba. Încep să dialogheze prin limbajul mimico-gestual.

Bătranul se uită perplex. Nu-şi închipuia că a dat peste semeni de-ai săi care îl înţeleg. Îşi descrie simptomele. Diagnosticul nu întârzie. E o problemă gravă la inimă. E salvat, după ce a fost dus unde avea nevoie, în spital, la Cardiologie. Secundele acelea prețioase, cât s-a legat rapid dialogul, au făcut diferența între viață și moarte. „Aproape că nu le vine să creadă că noi cunoaştem limbajul semnelor”, îmi zice asistenta despre pacienții pe care i-a avut de-a lungul timpului.

 

Începutul? Pur și simplu

Joia e zi de cursuri la UPU-SMURD Buzău. Se adună cine are puţin timp liber, dacă nu sunt urgenţe în acel moment. Vreo 10-15 cadre medicale, de regulă. Fie în sala de şedinţe, fie într-un cabinet. Exersează limbajul mimico-gestual. „Trebuie să exersezi tot timpul”, îmi spune doctorul Zoican. Altfel, există riscul să mai uiţi unele lucruri. „Nu trebuie să uiţi nimic”.

Cum a început totul? Aud de anul 2014. „Ne-am întâlnit, ca să zic aşa, la jumătatea drumului”. Adică, a fost şi voin- ţa personalului medical de a se specializa la locul de muncă în ceva nou, cum se exprimă asistenta-şefă, Tamara Baciu, dar şi propunerea unei femei cu suflet mare din Buzău, Ionica Tarău, cea care de ani şi ani se luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi de auz şi vorbire.

 

Modele de viață

Am cunoscut-o pe doamna Tarău cu mult timp în urmă. Ea a înfiinţat Asociaţia „1 iunie 2001”. Anul apariţiei acestei organizaţii, 2004. Denumirea nu e deloc întâmplă- toare. Cifra 1 vine de la Ziua copilului. Iar 2001 e anul în care a trecut printr-o cumpă- nă cu propriul ei copil. Atunci, în data de 7 februarie, noaptea, parcă cineva în vis a trezit-o.

Copilaşul nu putea să strige. Îi era rău. Să nu poţi cere ajutor e cumplit. De-asta Ionica şi-a făcut un scop al vieții ei să-i ajute pe toţi cei care nu pot spune ce și cât ar vrea. Inclusiv ce-i doare.

Amintiri care nu trec

Doctorul Adrian Zoican îşi aminteşte de copilărie, când avea în vecini şi o doamnă care, deşi nu putea să vorbească, avea darul de a transmite atât de multe. A învățat din acea experienţă, mi se destăinuie. În primul rând, nimic nu e imposibil în viaţă. Toate obstacolele pot fi învinse. „Trebuie numai să vrei”, spune cel specializat în medicina de urgență. Om tânăr. Facultatea absolvită în 2007. Îmi arată rucsacul burdușit cu câteva kilograme de prim-ajutor, pe care îl cară în spate oricunde se duce.

 

Un proiect de suflet

Asociaţia „1 iunie 2001” începuse, înainte de 2014, o colaborare cu Spitalul Judeţean Buzău, în sensul că erau asistaţi pacienţi cu deficienţe de auz şi vorbire care ajungeau aici pentru a-şi căuta sănătatea. Aveau nevoie de un interpret mimico-gestual.

Apoi se deschide uşa celor de la UPU. Fără cine ştie ce discuţii în prealabil. „Pur şi simplu”, spune şeful acestei unități. „Dacă îi vedeaţi pe cei din UPU cum au alergat să înveţe limbajul mimico-gestual! Apare doamna Tarău şi gata, ca la un semnal, ne-am adunat”

 

Dincolo de legi, voința oamenilor

Ionica Tarău îmi spune că doctorul Zoican si colegii săi sunt unici prin deschiderea lor către această latură a vieţii. Și a meseriei lor. „Ce se intamplă la UPU-SMURD în Spitalul Judeţean din Buzău e un fenomen unic în România. Aceşti oameni au salvat vieţi, stăpânind limbajul mimico-gestual”.

 

Cifre seci

Avem o Lege, 448 din 2006, care zice că în fiecare instituţie publică trebuie să existe un interpret mimico-gestual. Hai să fim serioşi! Câte instituţii au un asemenea om specializat?! Ştiu tot de la doamna Tarău că numai în judeţul Buzău identificase 200 de persoane cu deficienţe de auz. Pe când la nivel naţional cifra urcă la peste 30.000 de suflete.

 

Să înveți nu e greu

E greu să înveți limbajul mimico-gestual? Asistenta socială Claudia Braşoveanu mă asigură că nu. Expresiile uzuale, gen „bună ziua”, „ce te doare?” nu sunt complicate. Reţin acel îndemn repetat pacientului. „Stai calm”.

E foarte important, mai ales pentru cei care n-au fost în viaţa lor la medic sau într-un spital. Aduşi cu salvarea din cine ştie ce sat uitat de lume. Speriaţi nu neaparăt de boală, cât mai ales de marginalizarea de care au avut parte dintotdeauna. Cine să le înţeleagă of-ul?!

Dar vede dintr-odată că cineva îi vorbește prin semne. Atunci îl podidesc lacrimile. Nu de durere. De recunoștință.