Ambiguitatea, acțiunea sub radar a unui război hibrid care nu se vede și agresiunea continuă caracterizează acțiunea Rusiei în Estul Ucrainei. Mai nou, agresiunea s-a mutat la nivelul Mării de Azov, legată de Marea Neagră prin strâmtoarea Kerci, aflată între Rusia și peninsula ucraineană Crimeea, anexată de Rusia în 17 martie 2014. Iar acțiunea nu e nici pe departe mai puțin viguroasă, agresivă și violentă decât războiul propriu-zis din Donetsk și Luhansk.

Rusia și-a întărit dramatic flota în Marea de Azov, detașând nave din Flota Mării Caspice. Relevanța vine și din faptul că, odată în Marea de Azov, navele militare sunt utilizabile și în Marea Neagră, și în Estul Mediteranei, deopotrivă. Acțiunile marinei militare ruse în Marea de Azov sunt, deci, efect al politicii de extindere a controlului și creștere a presiunii asupra Ucrainei.

Principalele schimbări sunt militarizarea Mării de Azov, anexarea Crimeii - considerată de Putin teritoriu rus - și construcția podului peste strâmtoarea Kerci. Cele trei acțiuni au transformat Marea de Azov într-o mare internă rusă și au blocat comerțul și transportul navelor ucrainene prin strâmtoare în Marea Neagră, sufocând porturile, cu precădere Mariupol, și cauzând pierderi enorme Ucrainei, care trebuie să redirecționeze traficul de mărfuri către portul Odessa, singurul port care i-a mai rămas la marea deschisă, Marea Neagră de această dată, și spre oceanul planetar.

Statutul Mării de Azov este unul incert și ambiguu, Rusia folosind această ambiguitate pentru a purta războiul hibrid de ocupare a Mării de Azov. Astfel, în 2003, Rusia și Ucraina au trecut printr-o criză, atunci când Rusia a încercat legarea artificială a teritoriului său de insula Tuzla, aflată în strâmtoarea Kerci, pentru a crește dimensiunea litoralului, a bloca și redirecționa traficul prin strâmtoare și a acapara mai mult teritoriu la delimitare. Cu această ocazie, cele două părți au semnat un acord prin care Marea de Azov e declarată mare internă a Rusiei și Ucrainei, iar frontiera dintre cele două state urma să fie stabilită în viitor. Negocierile nu au dus la nici un rezultat, miza fiind șenalul navigabil prin Kerci, care prin configurația de atunci aparținea Ucrainei, și resurse petroliere off shore.

Nefiind vorba despre o mare propriuzisă, în acest caz, în urma acordului, nu s-ar aplica automat Legea mării, Convenția UNCLOS a Națiunilor Unite, nici delimitarea din dreptul internațional, ci voința părților. Ucraina și Rusia fiind în război, e vorba de legea celui mai puternic și dominant. Rezultatul este unul dezastruos: Rusia a transformat Marea de Azov, după anexarea Crimeii și construcția podului, în propria sa mare internă. Iar acest fapt se traduce prin blocarea traficului, oprirea navelor comerciale ucrainene, controlarea și arestarea lor, eventual confiscarea mărfurilor, organizarea de exerciții militare în apropierea coastelor ucrainene, cu blocarea traficului, practic blocarea deplină a navigației ucrainene pe Marea de Azov.

La aceste aspecte putem adăuga abuzurile ce rezultă din traversarea strâmtorii Kerci, azi complet sub controlul Rusiei. Traficul este oprit la bunul plac al autorităților ruse, din diferite motive, iar strâmtoarea nu mai funcționează ca un spațiu utilizabil de către ambele părți, în timp ce șenalul navigabil a fost confiscat complet de ruși care determină ce, când și cum poate ieși prin strâmtoare.

Acțiunile militare agresive din Marea de Azov au transformat marea de facto, iar Rusia dispune discreționar de tot, valorificând ambiguitatea statutului și lipsa de demarcare a frontierei, având chiar pretenții acum, după anexarea Crimeii, la cvasitotalitatea mării și la impunerea regulilor de trafic. În plus, continuă provocările militare și subminarea intereselor economice, navale și militare ale Ucrainei. Practic, Ucraina pierde complet ieșirea la Marea de Azov, care se reduce cel mult la o zonă de agrement de lângă litoral.

Abordarea ucraineană a fost moderată, ba chiar Kievul e copleșit de problemele curente, ale abuzurilor drepturilor omului în Crimeea și ale morților și răniților în operațiunile militare din Donbas, pentru a mai putea transmite mesajul agresiunii hibride pe care o suferă în Marea de Azov. Mai mult, cum a fost reluată relația occidentului european cu Rusia, preocuparea majoră rămâne Nord Stream II și întreruperea tranzitului gazului rus prin Ucraina, respectiv perspectiva de suspendare a sancțiunilor asupra Rusiei, propunere reluată de noul guvern italian.

Din perspectivă militară, Ucraina nu are suficiente capabilități pentru a crea măcar o descurajare credibilă a Rusiei pe dimensiune maritimă chiar și numai la nivelul navelor aflate în Marea de Azov, nu mai vorbim despre cele din Novorossisk sau din Crimeea. Formula unei flote minuscule de intervenție trebuie schimbată, iar perspectiva credibilă este cea a unor platforme navale majore, suficient de bine dotate pentru a fi înarmate, a reprezenta o descurajare a navelor ruse și a fi utilizate și în Marea Neagră, dacă nu și în Mediterană. Una din multe priorități pentru viitor ale Kievului.