În noaptea de 7/8 aprilie 1973, undeva în centrul Capitalei, într-o căsuţă cochetă de pe str. Vaselor, se stingea din viaţă, la vârsta de 83 de ani, eminentul om de cultură armean Hagop Djololian Siruni, stabilit de peste jumătate de secol în România.

Comunitatea armeană a aflat cu durere despre pierderea unui membru marcant şi s-a mobilizat de urgenţă pentru un ultim omagiu. Însuşi episcopul Dirayr Mardikian, şeful Cultului Armean din România, aflat la acel moment la Varna, a revenit de urgenţă la Bucureşti, pentru a participa la funeraliile distinsului orientalist, de care-l legau vechi legături de prietenie.

O moştenire ispititoare: arhiva şi biblioteca unui orientalist

Dincolo de imperativul unui ultim rămas bun, şi alte preocupări, mult mai mundane, se aflau pe agenda şefului Cultului Armean. Pe 12 aprilie, a doua zi după funeralii, episcopul Mardikian a avut o întrevedere la sediul episcopiei cu domnul Kricor Djololian, fratele defunctului, venit de la Paris, şi mai multe convorbiri telefonice la Echmiadzin, în Armenia, cu Sanctitatea Sa, Vazken I, catholicos- ul tuturor armenilor. În urma acestor convorbiri, episcopul s-a deplasat la domiciliul lui Siruni şi a dispus punerea sub cheie a întregii arhive a savantului, interzicând accesul oricărei persoane la ea şi aplicând un sigiliu pe uşă. De altfel, prima persoană

În aceeaşi zi, la sediul episcopiei armene din Bucureşti a fost constituită o comisie care urma să inventarieze arhiva, condusă chiar de episcop. În componenţa acesteia intrau avocatul Ghemigian Vahan, consilier administrativ, Cristian Adasaşian, casierul episcopiei, Arşavir Acterian, avocat şi scriitor. Odată împlinite aceste acţiuni şi măsuri asiguratorii, episcopul a plecat din nou în Bulgaria (reşedinţa sa oficială era la Sofia), unde a rămas până la 25 aprilie. La întoarcerea în România îl aştepta, însă, o surpriză!

Cooperativa „Ochiul şi Timpanul” reacţionează

Toată această activitate derulată în jurul moştenirii savantului nu a scăpat atenţiei Securităţii, care a întreprins primele investigaţii, descoperind faptul că arhiva şi biblioteca orientalistului reprezintă un veritabil tezaur, conţinând manuscrise şi lucrări rare susceptibile a fi incluse în Fondul Arhivistic Naţional. A fost contactată urgent Angèle (Angela) Sakarian, cumnata defunctului, singura rudă aflată în ţară, care domicilia în acelaşi imobil, şi aceasta şi-a exprimat disponibilitatea de a preda toate documentele şi biblioteca organelor de stat române. Exista însă un mic impediment: conform declaraţiei doamnei Sakarian, „fără consimţământul părintelui episcop al comunităţii armene pe ţară, nu poate hotârî nimic”!

Totodată, Securitatea aflase prin „mijloace specifice” că Sanctitatea Sa, Vazken I, dispusese telefonic ca toate documentele ce au rămas după moartea lui Sirunisă fie trimise la Erevan. Ca urmare, la 23 aprilie 1973, Direcţia I din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii Interne întocmea un plan de măsuri, „în scopul preîntâmpinării scoaterii din ţară a lucrărilor şi documentelor rămase de la Siruni şi intrării în posesia acestora”. Printre măsurile prevăzute se numărau:

> Stabilirea, prin reţeaua informativă, a componenţei masei succesorale şi a faptului dacă există sau nu un testament; > Stabilirea persoanelor care vizitează imobilul şi ce interes manifestă acestea pentru lucrurile rămase de la Siruni;

> S-a instalat un post fix de supraveghere a imobilului pentru a identifica persoanele care intrau în imobil şi a preveni scoaterea documentelor; persoanele venite în vizită trebuiau identificate, iar cele care părăseau imobilul cu pachete voluminoase sau valize urmau a fi luate în filaj şi plasate, apoi anunţată operativ Direcţia I;

> De asemenea, s-au dispus măsuri A.T.S. („Ascultare telefonică specială”).

Întreaga operaţiune a fost codificată drept cazul „Sabin”.

Între timp, însuşi directorul general Arhivelor Statului, generalul Gheorghe Titileanu, a contactat-o pe doamna Angèle Sakarian în mai multe rânduri, convingând-o că este păcat ca munca de o viaţă a profesorului Siruni să se risipească şi să nu fie puse în valoare. În sprijinul afirmaţiilor sale, Titileanu i-a înmânat doamnei Sakarian un număr din revista Arhivelor Statului în care pagini întregi erau consacrate aniversării a 80 de ani de viaţă de către profesorul Siruni Ba, mai mult, a declarat ferm că Arhivele Statului sunt direct interesate să achiziţioneze lucrările, arhiva şi biblioteca profesorului la un preţ corect. De asemenea, Titileanu, cunoscând că bătrâna nu avea nici un fel de pensie şi depindea de ajutoarele acordate de comunitatea armeană, a promis că va interveni pentru acordarea unui ajutor social lunar, care să-i asigure independenţa financiară.

Un erudit patriot armean – din închisorile turceşti, în lagărele sovietice

Dar, înainte de a vedea cum s-a derulat confruntarea între cele două tabere, cine fusese Hagop Djololian Siruni? Acesta s-a născut la 18 aprilie 1890 în oraşul Adapazari din Asia Mică, anticul Agrilion, binecunoscut pentru cea mai magnifică structură monumentală a perioadei bizantine timpurii din Anatolia: podul de piatră construit de împăratul Justian în anii 558-560 d.Hr., numit astăzi Beșköprü.

Pentru că familia s-a stabilit la Istanbul, Siruni a urmat cursurile şcolii armene „Esayan” din cartierul Pera, apoi pe cele ale renumitului liceu „Ghetronagani”, înfiinţat în 1886 de catholicosul Magar, liderul religios al armenilor de pretutindeni, şi de Arhiepiscopul Harutyun I Vehabetyan, patriarhul armenilor din Istanbul. În timpul liceului, debutează cu poezii şi apoi începe să publice poveşti, cântece de nuntă şi cronici teatrale. Între 1909 şi 1913 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Istanbul şi şi-a început activitatea publicistică la „Azadamard” („Lupta de eliberare”), cel mai important ziar în limba armeană din Istanbul. În anul 1915, când armenii din Imperiul Otoman au fost supuşi unei represiuni crunte, iar cei mai de seamă jurnalişti, scriitori, poeţi armeni din Istanbul au fost fie ucişi, fie arestaţi, întemniţaţi sau deportaţi, Siruni a fost şi el închis.

După eliberare, Siruni s-a remarcat ca ziarist la „Djagatamart”, scriitor, critic literar şi traducător din franceză, rusă, turcă. În anul 1921 a fost ales secretar general al Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor Armeni din Istanbul.

Aflat în continuare în atenţia autorităţilor turceşti pentru articolele sale naţionaliste şi anti-turceşti, a ales să se stabilească în România, un rol important în această decizie jucându-l istoricul Nicolae Iorga. Potrivit relatării lui Siruni, „trecând prin România, îl vizitasem pe Nicolae Iorga, pentru a-i înmâna diploma de onoare din partea Casei Centrale Armene din Constantinopol. El m-a reţinut aici şi de atunci m-am stabilit în România, unde mi-am găsit a doua patrie”.

Sub îndrumarea lui Iorga, Hagop Siruni, pe lângă continuarea activităţii literare, îşi îndreaptă atenţia spre studiile istorice. Redactează „Navasart”, publicaţie de literatură şi artă, apoi, ziarul „Araz” (1932-1944), iar din 1935, editează sub înaltul patronaj al lui N. Iorga, o publicație de cultură armeană, în limba română, intitulată „ANI”, „revistă cu caracter enciclopedic, în care toate rațiunile vieții armenești erau să fie reprezentate” (N. Iorga).

Ca armenolog, Siruni şi-a îndreptat atenţia spre studierea istoriei vechi, medievale și noi a armenilor, istoria literaturii armene vechi și noi, cercetarea manuscriselor armene, istoria teatrului armean și, nu în ultimul rând, istoria armenilor din România. După cum singur mărturisea, profesorul Iorga a avut un rol deosebit în formarea lui Siruni ca istoric orientalist. „El m-a îndemnat - scria Siruni - să cercetez izvoarele armenești necunoscute sau necercetate până atunci, care erau menite să lămurească într-o măsură, diferitele faze ale istoriei României; am prezentat în acest sens mai multe comunicări la Academie, publicate ulterior în „Analele Academiei”; tot în această direcție am colaborat cu studii și articole la diferite reviste de specialitate din țară și străinătate. Am scris, printre altele, un studiu despre viața și opera lui Eminescu, în limba armeană, care a apărut la Paris în 1930, împreună cu un număr destul de mare de traduceri din opera marelui poet. Am mulțumirea că aceste traduceri au fost apreciate atât de profesorul Iorga, care spunea că recunoaște în ele ritmul eminescian, cât și de Perpessicius, care mă considera în 1940, scriind despre aceste traduceri «un pătrunzător interpret și unul din cei mai inițiați cunoscători ai universului eminescian»”.

În paralel cu activitatea ştiinţifică, Siruni s-a implicat şi în acţiunile politice ale comunităţii armene. De altfel, între anii 1922-1932 a fost secretar general al Eparhiei armene din România, între 1934- 1940 a fost delegatul eparhiei armene din Babadag la Congresul Eparhial al Armenilor din România şi a făcut parte din conducerea organizaţiei armene „TAŞNAG”.

La 28 decembrie 1944, H. Dj. Siruni, împreună cu alți intelectuali armeni din România, a fost arestat de organele contrainformative sovietice şi trimis în U.R.S.S., ca „naţionalist armean”. În primii doi ai după arestare, Siruni a avut un regim special, fiind transportat la Erevan, unde autorităţile i-au organizat vizitarea a diverse localităţi istorice, dându-i posibilitatea să cunoască şi transformările petrecute între 1920-1945 în Armenia sovietică. După acest „tur de orizont” şi luarea contactului cu noile realităţi, Siruni a fost invitat să scrie un tratat de istorie a Armeniei care să sprijine indirect ideea unei reuniri a tuturor zonelor locu-ite de populaţie armeană, incluzând aici şi armenii din Turcia. Deşi patriot şi vechi militant pentru o reîntregire a Armeniei, Siruni era adeptul unei Armenii independente şi nu aflată sub protectoratul cuiva, astfel că a declinat oferta de a deveni „istoric armean sovietic”.

În urma refuzului, regimul s-a schimbat drastic: Siruni a fost trimis în „deportare administrativă” în lagărele de la Karaganda. După moartea lui Stalin, asemenea altor persoane aflate în situaţii similare, a fost transferat în lagărul de internaţi politici de la Potima (Republica Autonomă Mordvină). A fost eliberat în 1955, ca urmare a „dezgheţului” hruşciovist şi trimis în România.

Recuperarea post-stalinistă a unui savant de anvergură mondială

Revenit la Bucureşti cu sănătatea zdruncinată şi fără un ochi, ca urmare a experienţei lagărelor sovietice, Siruni şi-a găsit soţia bolnavă şi a trebuit să facă eforturi uriaşe pentru a-şi relua viaţa şi activitatea ştiinţifică.

Totuşi, se părea că Dumnezeu îşi întorsese faţa spre greu încercatul istoric! În 30 septembrie 1955 la Etchmiadzin, în Armenia sovietică, se petrecea un eveniment: Vazken I de Bucureşti era ales catholicos al tuturor armenilor sub numele de Vazgen I. Acesta era nimeni altul decât Levon Garabed Baljian, născut în Bucureşti, la 20 septembrie 1908, fost student al Facultăţii de Litere şi Filozofie, calitate în care fusese un discipol al lui Nicolae Iorga şi al lui Siruni! Devenit în 1940 episcop de Bucureşti, a fost un veritabil lider al Bisericii Apostolice Armene din România şi apoi, în calitate de catholicos, a păstorit destinele credincioşilor armeni de pretutindeni până în 1994.

Cunoscând soarta nedreaptă a lui Siruni, acesta a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a-l ajuta, intervenind atât pe lângă autorităţile sovietice, cât şi pe lângă cele de la Bucureşti. Pentru început, distinsul savant a fost angajat ca cercetător la Secţia Orientală a Muzeului de istorie a oraşului Bucureşti (1955-1959), traducător de arabă şi turcă la Arhivele Statului, apoi la Muzeul Militar Central (1961-1963). În 1958 Siruni intră în atenţia Securităţii, deschizându-i-se chiar un dosar de verificare, întrucât fusese semnalat în anturajul unor persoane „cu activitate naţionalistă armeană”. Suspiciuni ridicase şi corespondenţa intensă pe care savantul o purta cu personalităţi ştiinţifice din Franţa, Turcia, S.U.A., Brazilia, Argentina, scrisorile venind, însă, pe adresa cumnatei sale. Unele semne de întrebare au fost ridicate şi de refuzul său de a-şi preciza public poziţia faţă de sistemul socialist. În acest sens, conducerea ziarului de limbă armeană „Nor Ghiang”, publicaţie a minorităţii armene din România, îi solicitase un articol, dar Siruni a refuzat politicos, precizând sibilinic că el „se menţine pe aceeaşi poziţie ca şi în trecut”. Nefiind confirmată nici un fel de „activitate duşmănoasă”, dosarul a fost închis, fără nici un fel de consecinţă negativă pentru titular.

La intervenţia lui Vazgen I, forurile ştiinţifice sovietice l-au invitat în 1962 pe Siruni pentru a face o vizită în Armenia sovietică şi a cerceta unele manuscrise din cadrul Institutului de Cercetări Ştiinţifice „Matenadaran” din Erevan. Ulterior, a mai făcut două vizite în Armenia, primind chiar titlul de arhivist emerit al Armeniei în 1965. Deşi i s-a propus să se stabilească la Erevan, Siruni a refuzat, preferând să revină în România, în pofida situaţiei materiale dificile (pensia sa era de doar 500 de lei pe lună). La Bucureşti, şi-a continuat activitatea ştiinţifică, publicând studii şi articole deosebit de apreciate. A fost ales preşedinte de onoare al Asociaţiei de Studii Orientale şi a devenit membru în colegiul de redacţie al revistei „Studia et acta orientalia”. În 1968, la Erevan, a primit, „pentru merite deosebite în arhivistică şi orientalistică”, înalta distincţie „Sf. Grigorie Luminătorul Armeniei”, clasa I. În 1969 şi 1970 Hagop Siruni a fost sărbătorit în România şi Armenia, dar şi în câteva centre din diaspora armeană, cu prilejul împlinirii a 80 de ani şi 65 de ani de activitate ştiinţifică.

Un locotenent-major persuasiv versus un episcop „băţos”

Aşadar, atât Securitatea, cât şi conducerea comunităţii armene din România presupuneau că, după o viaţă închinată studiului, Siruni a lăsat în urma sa o arhivă şi o bibliotecă de mare valoare! Problema care se punea era unde anume va ajunge această moştenire culturală. Va rămâne în România, în cadrul Arhivelor Statului, sau va fi trimisă la Erevan, unde, se spunea, urma a fi creat un „muzeu Siruni”?

Cazul „Sabin”, cum codificase Securitatea operaţiunea de preluare a arhivei Siruni, a fost încredinţat unui tânăr locotenent- major, Mălureanu Vasile, care reuşise să stabilească o bună relaţie cu Angela Sakarian, unica moştenitoare din România, în vârstă de peste 85 de ani. Acesta, prin maniera delicată în care a abordat- o pe bătrâna doamnă, a reuşit să-i câştige încrederea bătrânei doamne, devenind unul dintre personajele de încredere, ale cărui sfaturi erau primite fără reţinere. Desigur, tânărul ofiţer nu acţiona singur, un sprijin de nădejde venind din partea locotenent-colonelului Hagop Hairabetian, din Direcţia a III-a „Contraspionaj”, care, fiind armean şi bun cunoscător al comunităţii, a vizitat-o în mai multe rânduri pe Angela Sakarian, fiind însoţit chiar de mama sa. Pledoaria acestuia era, fireşte, îndreptată în acelaşi sens cu cele formulate de colegul său mai tânăr şi de directorul Arhivelor Statului.

Misiunea ofiţerului de securitate a fost uşurată şi de infatuarea şi aroganţa cu care episcopul Dirayr Mardikian a tratat-o pe doamna Sakarian. Acesta a vizitat-o la domiciliu în dimineaţa zilei de 27 aprilie 1973 şi i-a comunicat direct, „foarte băţos şi fără a o lua câtuşi de puţin în seamă”, că pe 2 mai „vor veni şi vor lua toată biblioteca lui H. Dj. Siruni, pe care o vor transporta la sediul Eparhiei, unde ulterior vor face inventarierea”. La obiecţia doamnei Sakarian, care a arătat că ea nu era de acord cu un astfel de procedeu, episcopul a procedat cu o lipsă completă de tact. Pe un ton categoric, i-a spus bătrânei doamne că, dacă le face greutăţi, el poate pune un sigiliu şi să le ia fără consimţământul ei, întrucât are „ceva” la mână de la fratele lui Siruni.

Intimidată, Angela Sakarian nu a mai spus nimic, trecând sub tăcere faptul că ea însăşi dispunea de o împuternicire scrisă de la acelaşi frate al defunctului, contrasemnată de trei martori, prin care acesta renunţa la dreptul său de succesiune în favoarea Angelei Sakarian, care dobândea, astfel, drept de moştenire asupra întregii mase succesorale. De teamă că îi va fi luată, bătrâna nu i-a arătat episcopului respectiva procură, în schimb a înmânat-o tânărului locotenent major de securitate.

Poziţia episcopiei armene a fost şubrezită şi de prestaţia deloc strălucită a secretarului eparhial al Bisericii Armene,Vahan Ghemigian. În cursul unei vizite, acesta a desconsiderat-o total pe doamna Sakarian. Potrivit relatării pe care aceasta i-a făcut-o „prietenului” ei cu epoleţi, Ghemigian ar fi spus permanent „o să venim noi, o să vedem noi, o să facem noi”, necerându- i în nici un fel părerea, lucru care a nemulţumit-o profund.

În tot acest timp, Securitatea acţiona cu meticulozitate pentru a identifica toate persoanele care ar fi putut să o influenţeze, pozitiv sau negativ, pe Angela Sakarian în decizia sa, dar şi pentru a preveni orice sustragere de documente. Interceptarea convorbirilor telefonice şi ambientale, dirijarea reţelei informative din rândul comunităţii armene, precum şi postul fix de filaj furnizau date preţioase asupra discuţiilor purtate şi a persoanelor care vizitau locuinţa orientalistului.

Desigur, măsurile de supraveghere amintite stârneau şi alarme false. Astfel, în dimineaţa zilei de 24 aprilie, la ora 5, un individ cu o valiză în mână ieșea din imobilul de pe strada Vaselor. Filajul a intrat în alertă! Luat în urmărire, obiectivul cu valiza suspectată a conţine documente se îndreaptă spre Gara de Nord. De acolo a luat un tren până la o adresă din comuna Griviţa, jud Ialomiţa. Odată „plasat”, obiectivul a fost abandonat, fiind contactat ulterior de un căpitan de securitate care a elucidat misterul valizei! Suspectul era un medic care lucra în respectiva comună, făcând naveta săptămânal la Bucureşti, iar biata valiză nu conţinea decât lenjeria personală pentru săptămâna în curs!

O soluţie de compromis şi un final fericit

Graţie unor măsuri atente de monitorizare, Securitatea cunoştea destul de bine atuurile adversarului şi şi-a jucat foarte abil propriile cărţi! Doamna Angela Sakarian a fost convinsă ca lucrările şi documentele referitoare strict la istoria Armeniei şi care nu interesau statul român să fie predate episcopiei, iar restul să ajungă la Arhivele Statului. Directorul general al acestei instituţii, Gh. Titileanu, l-a contactat pe episcopul Dirayr Mardikian în ziua de 2 mai 1973, la sediul episcopiei, ajungând la o înţelegere conform căreia la preluarea şi inventariere arhivei să participe şi un reprezentant al Arhivelor Statului. Ulterior, au fost blocate tentativele episcopiei, din zilele 5 şi 7 mai, de a transporta întreaga arhivă la propriul sediu, unde apoi să se facă inventarierea.

Pe 9 mai a început trierea arhivei şi bibliotecii lui Hagop Dj. Siruni chiar la fostul domiciliu al acestuia, stabilindu-se trei categorii: cărţi, manuscrise şi documente şi periodice. După această triere sumară, bunurile erau transportate la sediul Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, unde se făcea inventarierea propriu- zisă. Comisia mixtă de triere era alcătuită din g-ral. mr. Gh. Titileanu, directorul D.G.A.S., Mateescu Tudor, angajat D.G.A.S., conf. univ. dr. Mihail Gublogu, turcolog, Gregorian, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe, Niţă Pascu, reprezentant al Departamentului Cultelor, Ghemigian Vahan, reprezentant al Episcopiei Armene, doi reprezentanţi ai comunităţii armene (prin rotaţie) şi doi ofiţeri ai Direcţiei a X-a „Cercetări penale”.

Episcopul Dirayr Mardikian a efectuat mai multe demersuri la Departamentul Cultelor pentru a fi sigur că va primi „tot materialul legat de istoria Bisericii şi culturii armene”, pentru a fi trimis la Echmiadzin. În acest sens, la 18 mai a înaintat Departamentului Cultelor un memoriu la care a anexat o copie a scrisorii Sanctităţii Sale Vazken I, din 30 aprilie 1973, prin care acesta se interesa de soarta unor lucrări în manuscris, realizate de Siruni la cererea sa. Episcopul Mardikian nu ezita să strecoare chiar o ameninţare voalată, insinuând că nepredarea respectivelor materiale ar afecta prestigiul României: „nerespectarea întocmai a obligaţiilor asumate de Direcţia Generală a Arhivelor Statului ar putea da loc la reacţii şi comentarii defavorabile în cercurile culturale şi publicistice armenşti, unde defunctul H. Dj. Siruni se bucura de o mare notorietate”.

Spre uşurarea tuturor, D.G.A.S. a procedat conform înţelegerii, oprind, din cei 50 de saci cu cărţi şi reviste şi 53 de mape cu documente, doar materialele de interes pentru fondul arhivistic naţional.

Cumnata profesorului Siruni a fost şi ea mulţumită de alegerea făcută. Pe lângă suma de 2000 de lei oferită de tânărul locotenent major, din fondul C.I.S., ca ajutor bănesc, materialele predate D.G.A.S. au fost evaluate separat. De asemenea, în luna iulie generalul Titileanu a făcut demersurile necesare pentru ca doamna Angela Sakarian să primească o pensie socială în cuantum de 350 de lei lunar. Din păcate, directorul Direcţiei de Ocrotiri Sociale a Municipiului Bucureşti a fost înlocuit din funcţie şi dosarul doamnei Sakarian a rămas nerezolvat, trenând până în luna octombrie 1973, când, la intervenţia ofiţerilor de securitate din Direcţia I, a fost rapid soluţionat.

O altă doleanţă a doamnei – preschimbarea contractului de închiriere a locuinţei de pe numele lui Siruni pe numele său şi primirea în spaţiu a nepoatei sale, Angela Agemian – a fost îndeplinită la finalul lunii iulie, tot de către ofiţerul de caz din cadrul Direcţiei I. Invitat acasă de către Angela Sakarian, lt. maj. Mălureanu a avut surpriza ca aceasta să-i ofere cu insistenţă „o amintire constând din nişte tacâmuri de argint”. După cum consemna ofiţerul în raportul său, doamna i-a explicat că „iniţial a intenţionat să-mi ofere o cămaşă şi o cravată, însă s-a gândit că acestea – într-un an-doi – se rup şi amintirea dispare, pe când făcându-mi cadou aceste tacâmuri, este sigură că şi la bătrâneţe, când le voi ţine în mână, îmi voi aminti de ea şi de Siruni”.

Nu ştim dacă ofiţerul îşi mai aminteşte de cazul „Sabin”, dar este cert că, prin rezolvarea acestui caz, istoricii români pot cerceta astăzi fondul „Hagop Djololian Siruni”, găzduit de Arhivele Naţionale ale României, număr de inventar 2125 şi 2837!

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)