Lider al generației ’30 și personalitate marcantă a perioadei interbelice, Nae Ionescu a avut nu doar o viață tumultoasă, ci și o moarte învăluită în mister.

Într-o cronică literară publicată în luna aprilie a acestui an, în revista Viața românească, poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu aduce în discuție - într-un cadru mai larg al volumului semnat de Aurel Sasu, Cum mor scriitorii români (Casa Cărții de Știință, 2017) - , și episodul morții lui Nae Ionescu.

Iată ce notează criticul Gheorghe Grigurcu:

„O neașteptată cercetare ne-o oferă Aurel Sasu, cu o banderolă funebră. Obiectul său: sfîrșitul vieții scriitorilor noștri. E cu putință ca imboldul lucrării să fi fost dat de existența unei similare cărți franțuzești, semnată de Isabelle Bricard, Dictionnaire de la mort de grands hommes, apărută în 1995, tradusă de Adriana Liciu și Sorina Urdoi, sub titlul Dicționarul oamenilor celebri în fața morții, în 2001. (…)

Călin Georgescu, culisele victoriei. Grupul de interese care l-ar fi susținut, împotriva voinței românilor

Pericolul din vacanța la cabană. Mulți turiști își riscă sănătatea și chiar viața

Prin forța lucrurilor o atare scriere are și un vector al senzaționalului. Mister în sine, moartea apare nu o dată în împrejurări nu tocmai limpezi, la intersecția dramatismului său intrinsec cu elemente pe care istoria literară caută a le preciza”. 

Asasinat la comanda regelui?

După o scurtă acoladă, firul cronicii lui Grigurcu ajunge la Nae Ionescu: „Un capitol tragic este fără doar și poate cel al victimelor politice. Prima ar putea fi indicată în persoana lui Nae Ionescu: «Cea mai populară explicație a morții lui Nae Ionescu este otrăvirea filosofului din ordinul lui Carol II. Otrava i s-ar fi injectat în țigări».

Într-o primă variantă, otrava i-a fost administrată de un chelner de la Capșa, în alta, de Cella Delavrancea, ultima lui mare iubire. Petre Pandrea vine cu o ipoteză din aceeași categorie. Avînd gripă, filosoful își cheamă doctorul curant. În locul lui sosește un necunoscut, care-i face o injecție fatală. Tot din ordinul lui Carol?

Nae Ionescu fusese implicat în demersurile de readucere a Regelui în țară, apoi tot el, raliat cu legionarii, devine militant activ pentru detronarea lui.

În același spațiu de prezumție senzațională se înscrie și nota din 1938 a lui Vasile Băncilă: «Și pe Nae Ionescu îl vor ucide». O simplă bănuială?

Mai explicit este eseistul în 1940: «Moartea lui a fost suspectă; dar, în fond, aceasta e mai presus de orice îndoială că sfîrșitul lui se datorează regimului pe care l-a avut în lagăr. Așa că, direct sau indirect, Nae Ionescu a fost asasinat» (Nae Ionescu, 2001, p. 238)”.

Istoria unei cărți despre moarte

Aurel Sasu, autorul volumului Cum mor scriitorii români, a explicat cum i-a venit ideea să pună pe hârtie această scriere:

„Gândul acestei cărţi este vechi de câteva decenii. Mai exact din anii când coordonam, împreună cu Mircea Zaciu şi Marian Papahagi, Dicţionarul scriitorilor români. Dădeam importanţă atâtor fapte de biografie, mediocre sau nu, citam, in bibliografie, atâtea titluri, obscure sau nu, uitând că, vorba lui P. Ţuţea, singura care ne face esenţiali este moartea.

Unii scriitori au cunoscut dostoievskiana amplificare a conştiinţei prin boală, insomnia chinului şi religiozitatea spaimei (alienaţie mintală, tuberculoză, epilepsie, boli cronice, drame identitare, tulburări psihice, congestii cerebrale, accidente vasculare, infirmităţi, paralizie, depresii acute şi stupefiante).

Pentru alţii, finalul de viaţă a venit ca surpriză a unor adversităţi istorice: au fost arestaţi, asasinaţi, otrăviţi, s-au sinucis, au căzut pe front, au pierit în lagăre, închisori, exil şi câmpuri de exterminare. Or, în lucrările de lexicografie literară tocmai aceste experienţe extreme ale autorilor erau, uneori, simplu enunţate, alteori, eludate cu desăvârşire. A trebuit atunci să le gândesc într-o formulă care să ofere operei deschiderea pe care n-o mai putea oferi puterea stinsă a cuvintelor”.

Aurel Sasu, în loc de concluzie: „N-am avut, prin urmare, în vedere, fenomenul fizic al morţii imediate, ci momentele din biografia scriitorului (o întâmplare, un episod, o disperare, o dramă) în măsură să-l îndrepte spre ceea ce Mark Twain numea eternitatea care ne face pe toţi egali”.