DW: Ce este statul de drept?

Acum, când Comisia Europeană amenință să taie fondurile gratuite pentru țările care ”nu respectă statul de drept”, este cel mai firesc lucru să ne întrebăm ce este de fapt acest ”stat de drept”. Întrebarea este cu atât mai oportună cu cât polemica dintre Vest și Est pare să pună în discuție conceptul însuși.

Adevărul este că nu e ușor de dat o definiție. Căci respectarea strictă a legalității poate fi asociată și cu o dictatură. Au fost însă regimurile autoritare ”state de drept” doar pentru că aplicau cu strictețe propria lege? În accepția democratică a termenului este nevoie să fie îndeplinite multe alte criterii, chiar dacă primatul legii rămâne prioritar.

Dar pe cine să întrebăm? Care ar fi autoritatea în măsură să ne ofere o îndrumare? Adevărul este că nu există o autoritate în sensul epistemic al termenului, dar ne putem încredința provizoriu unor instanțe care, în virtutea practicii, au demonstrat că au raționamente judicioase și folositoare. Ca, de exemplu, Comisia de la Veneția, o instituție independentă care activează sub umbrela Consiliului Europei. De altfel, astăzi, președintele Iohannis, opoziția politică și chiar Comisia de la Bruxelles îi îndeamnă pe militanții majorității de la București să ceară opinia acestei Comisii, ceea ce sugerează că au mare încredere în judecățile ei.

A murit "bucătăreasa națională". Își pierduse cele două fiice într-un singur an

Proverb rusesc: Rudele și președinții nu ți-i alegi. Val de glume după victoria lui Călin Georgescu

Să semnalăm de la bun început că există un document de referință adoptat de Comisia de la Veneția în 18 martie 2016 și care a fost aprobat de delegații țărilor membre ca și de Congresul Puterilor Locale și Regionale ale Consiliului Europei și al cărui titlu este ”Lista criteriilor statului de drept”. Chiar dacă nu putem, în niciun fel să anticipăm ce va spune Comisia de la Veneția în legătură cu legile justiției din România, putem presupune că ”Lista” de mai sus va funcționa ca un ghid.

Dar să ne limităm pe moment la aspectul cel mai controversat în România de astăzi, la situația procurorilor. ”Lista” se preocupă firește de independența procurorilor și avertizează asupra riscului unei subordonări ierarhice prea stricte. De asemenea recomandă ca procurorii să fie bine plătiți și să fie numiți, mutați sau promovați numai după reguli obiective. În același timp, însă, ”Lista” avertizează și asupra riscului ca procurorii să abuzeze de puterea lor și să acționeze ”selectiv mai ales împotriva persoanelor aflate la putere sau împotriva apropiaților acestora”. Acest fapt, avertizează Comisia de la Veneția, ”ar putea aduce atingere bunei funcționări a sistemului judiciar și prin urmare a statului de drept”.

Ar putea să-i surprindă pe unii, dar, în opinia Comisiei, ”stat de drept” nu înseamnă că procurorii au mână liberă să acționeze după bunul plac, ci înseamnă și o limitare a puterii lor. ”Lista” face trimitere la un document anterior al Consiliului Europei (Recomandarea 19 a Comitetului de miniștri a statelor membre din 2000) în care se arată că: ”11. (...) Totuşi, procurorii publici trebuie să dea socoteală în mod periodic şi public pentru activităţile lor şi în special pentru modul în care au fost efectuate priorităţile”. Iar la punctul următor: ”12. Procurorii publici nu ar trebui să interfereze cu competenţa puterilor legislative şi executive.” Aceste observații au o mare relevanță prin raportare la evenimentele recente din România și la întreaga polemică pe tema justiției.

În fine, se pune întrebarea: cine e în măsură să spună că procurorii acționează selectiv și că îi urmărește preponderent pe unii după criterii politice? Prin urmare pe cine ar trebui să credem atunci când în viața publică apar aceste suspiciuni? Comisia de la Veneția are și de data aceasta un răspuns pentru unii neașteptat: ”Percepția publică este un mijloc prețios de a depista probleme de acest tip”. Și în același document se mai arată că buna funcționare a justiției și statul de drept nu pot fi decise în mod pur obiectiv prin examinarea unui număr oarecare de criterii și că încrederea publică (sau ”percepția”) este la rândul ei extrem de importantă.

În concluzie am putea spune că statul de drept este instituit în acele societăți care sunt mulțumite de modul în care funcționează justiția, cu alte cuvinte acolo unde nu există controverse aprinse de tipul celor din România de azi. Cei care reclamă solicitarea unui punct de vedere al Comisiei de la Veneția ar putea avea o surpriză și de fapt este suficient să-i citească cu bună credință jurisprudența ca să observe că statul de drept nu stă în ”mâna forte” și intransigența polițienească, ci mai curând în justa cale de mijloc aristotelică.