Doamna Eleonora se îmbogățise peste noapte. Da fix peste noapte. Seara se culcase săracă, lipită pământului, iar dimineața aduna în saci de rafie mormane de bani. Rămasă văduvă din tinerețe, își înecase amarul în singurătate și nimeni nu-i trecea pragul cu lunile. Cui să-i pese de ea? N-avea de niciunele. Nici măcar frumusețe.

De pe urma răposatului se alesese cu o dărăpănătură de casă pe marginea Dunării, roasă de ape și vânt. Nici gard ca lumea n-avea, că i-l tot furau țiganii să-l pună pe foc. Că,de, era femeie singură și n-avea cine s-o apere de hoți. Din ce trăia, doar Dumenezeu poate să ne spună. Cert e că mai mult se târa prin viață așteptând, parcă, s-ajungă la sfârșitul ei.

Copii n-apucase să facă ca să-i mai țină de urât și, după moartea bărbatului, își umplea zilele mângâind un câine bătrân și cam surd, pe nume Ursu.

Ce vă spun eu acum s-a întâmplat pe vremea când vecinii noștri sârbi aveau mare nevoie de motorină, iar românul, ca un bun vecin, a știut să profite de chestia asta. Ei, dar să ne întoarcem la doamna Eleonora ca să nu lungim firul poveștii.

Cum trăia ea, așa, singură cu grijile și sărăcia pe cap, într-o zi, i-a bătut la ușă un domn. Să-i spunem – domnul Nicolae. Domnul Nicolae ăsta era polițist pe vremea aia la el în județ. Pe vremea asta, a crescut cam cât să-l știe o țară întreagă. Dar câte nu face omul ca să ajungă în vârf!

- Bună ziua, doamnă. Numele meu este Nicolae. Poate ați auzit de mine.

- N-am auzit, dar ce doriți?

- Nu se poate, că prin zona asta cam toată lumea mă știe.

- Eu trăiesc în afara lumii, i-a răspuns Eleonora. Ce vreți de la mine?

- Uite ce e, femeie, vreau să-ți propun un târg. Trăiești singură în casa asta?

 - Singură.

- Da un gard ca lumea de ce nu ai?

- Păcatele mele, din ce să-l mai fac că mi l-au furat țiganii.

 - Dacă accepți propunerea mea, îți repar eu gardul.

Eleonora n-avea nimic de pierdut.

- Vă ascult.

- Uite, eu sunt polițist aici, la județ, la poliția mare. Nu mișcă nimic fără ca eu să nu știu. Am nevoie să trag niște țevi pe la tine prin curte, să sap câteva gropi pentru niște cisterne și om mai vedea.

- Aoleu și florile mele?

- Dă-le dracu de flori! Ia-ți în ghiveci. Femeie, eu îți propun să faci bani, nu fi proastă.

- Da ce faci cu țevile alea?

- Asta nu e treaba ta. Tot ce trebuie să faci este să-ți ții gura.

- Am înțeles.

Zis și făcut. Doamna Eleonora a bătut palma cu polițistul Nicolae pentru câteva țevi și două gropi.

- Am nevoie să pleci o săptămână de acasă, i-a spus domnul Nicolae. Îți iau un bilet la Herculane, mai vezi lumea.

 - Și cu câinele ce fac?

- Femeie, tu chiar ești proastă. De-un câine mă împiedic eu acum? O să vorbesc cu băieții să-i dea de mâncare.

Și doamna Eleonora s-a îndurat să meargă în stațiune ca să poată oamenii lui Nicolae să-și vadă de treabă în liniște. Vremea era prielnică, Dunărea liniștită, lucrurile mergeau strună. La adăpostul pustietății, casa doamnei Eleonora era cel mai bun paravan al contrabandei. Cine ar fi bănuit o văduvă amărâtă, ce trăia într-o casă de chirpici, de lucruri necurate? Nimeni! La fel cum nimeni n-ar fi îndrăznit să gândească lucruri nepotrivite despre domnul Nicolae, mare polițist de județ. Eleonora s-a întors acasă fără să bănuiască nimic. A găsit, în schimb, doi băieți ce-și construiseră în curtea ei un adăpost, de unde supravegheau Dumnezeu știe ce anume.

- Ăștia sunt Cosmin și Tavi, oamenii mei. Or să stea aici ca să nu fie probleme, a sigurat-o domnul Nicolae.

- Ce probleme ?

- Femeie, curiozitatea scurtează viața. Ți-am promis că-ți repar gardul, m-am ținut de cuvânt. Luna viitoare îți văruiesc și casa pe dinăuntru, ca să nu zică lumea ca-i dat de bani.

- Nu mai zic nimic, dacă-mi faceți și wc înăuntru.

- Îi dai un deget lui Ivan și se urcă pe divan! Da știu că ai pretenții, nu glumă. Stai să vedem cum merge treaba și pe urmă om mai vedea.

Domnul Nicolae îi dădea puțini bani Eleonorei, cât să-i ajungă de mâncare și de lemne. Vezi că nu voia să afle femeia ce mină de aur avea el în curtea ei. Banii creșteau de nu mai avea unde să-i ascundă. Grădina Eleonorei arăta ca un câmp de război. Peste tot adăposturi pentru averea ilegală ce creștea văzând cu ochii.

Într-o zi, Cosmin și Tavi erau foarte supărați și nu mai conteneau cu cearta și înjurăturile.

- Acum tu să-i spui că a crăpat țeava și toată motorina a ajuns la pești, urla Tavi.

- Dacă ești prost, de aia a crăpat, că ți-am zis aseară să verifici presiunea. Să te văd cum te scufunzi că Dunărea e umflată rău azi.

- Eu zic să nu facem nimic până nu-l anunțăm pe șefu.

- Ia mai taci, ia-ți costumul și hai să vedem ce e acolo până nu se întunecă.

Într-un final, cei doi au hotărât că ar fi fost mai înțelept să verifice țeava și abia apoi să-l informeze pe domnul Nicolae. Dar vremea-i capricioasă prin părțile alea, iar cu Dunărea nu te joci. La cea mai mică greșeală, cinezi cu îngerii. Nici n-au ajuns bine cei doi bărbați în adâncuri că a început furtuna. Tavi coborâse primul, iar Cosmin îl urmărea din barcă.

Și cum nici ghinionul n-avea altă treabă la ora aia, s-a gândit să se agațe tot de ei. Poliția de frontieră, zărindu-l pe Cosmin în barcă, l-a somat să oprească. Omul a sărit în apă, cuprins de frică.

Ce-a urmat, e previzibil. Fluviul și-a luat ofranda de vieți omenești și s-a liniștit. Până dimineață, Dunărea era mai liniștită ca o dâră de ploaie ce băltește la marginea drumului.

A început o anchetă. Trupurile lui Tavi și Cosmin au fost găsite în locuri unde nu-i știa nimeni. Chiar domnul Nicolae se interesase personal de mersul anchetei, preocupat fiind să- și ascundă urmele. Casa Eleonorei fusese împânzită de polițiști, dar femeia era de negăsit.

- Șefu, am găsit două cisterne îngropate în curtea ei și o țeavă groasă ce ducea dincolo.

- Nu mai spune! Asta e tot? Bani n-avea? A întrebat nervos Nicolae.

- Nicio urmă, am scotocit peste tot. Se pare că bărbații înecați lucrau pentru ea.

Mama lui Tavi a venit la poliție plângând.

- Băiatul meu muncea acolo pentru un mare mahăr din poliție.

-Ce prostii spui, femeie?

Domnul Nicolae începea să intre în panică. Nici urmă de bani, Eleonora dispăruse, mama unuia dintre morți știa prea multe.

- De ce naiba n-am ascuns banii în altă parte?

- Liniștește-te, îl calma nevastă-sa. Important e să nu se afle, dă-i naiba de bani.

- Cum să-i dau naiba? E toată munca mea.

Ancheta, însă, s-a finalizat în liniște. Nimeni nu a fost găsit vinovat. Lucrurile începeau să se liniștească. De Eleonora nu se mai știa nimic. Domnul Nicolae a fost promovat în capitală pentru rezultatele remarcabile în activitate – reușise să stârpească contrabanda cu motorină de pe Dunăre. Măcar cu atâta se alese – glorie și onoruri. Devenise o persoană foarte respectată în fața căruia mulți își ridicau pălăria.

- Mare curaj ați avut! Noroc că nu v-au luat gâtul!

Culmea ironiei- tocmai el, regele neîncoronat al contrabandei, devenise simbolul cinstei și al corectitudinii. Se și visa ministru într-o zi. Dar, până atunci, se mulțumea se facă slalom printre funcții.

Într-o zi, s-a trezit în birou cu Eleonora. Trecuseră cinci ani de când o văzuse ultima dată, iar femeia era de nerecunoscut. Totuși, nasul lui de polițist a simțit-o.

- Ce faci aici?

- Am venit să vă dau banii.

Domnul Nicolae a îngălbenit. Nu-i venea să creadă.

- Unde ai dispărut atâta timp? De ce ai fugit cu banii mei?

- Erau în curtea mea, deci erau ai mei.

 - Și ce vrei acum de la mine? Ai venit să-mi râzi în nas?

- Ți-am spus, am venit să ți-i dau înapoi. Cu o condiție însă.

- Care?

- Să-mi povestești cum ai făcut. De unde luai motorina, cum o transportai, tot.

Orbit de mirajul banilor, domnul Nicolae a renunțat la orice precauție și a început să vorbească. A descris în detaliu întreaga operațiune, ba chiar s-a amuzat povestit cum s-a mușamalizat ancheta și cum l-am decorat proștii de la București.

La final, l-au luat pe sus. Discret, fără cătușe, să nu afle lumea că un polițist corupt vorbește ce nu trebuie în sediul instituției.

De ce făcuse doamna Eleonora una ca asta, nu putem ști. De ce nu se bucurase de banii omului și nu- și văzuse de viață rămâne un mister. Cert e că inima ei bună a ajutat mulți nevoiași și câteva biserici s-au ridicat cu banii îngropați în curtea de pe malul Dunării.

Spre dezamăgirea noastră, domnul Nicolae a reușit să scape și de data asta. Cică probele nu ar fi fost suficiente, iar martori nu prea erau ca să-l acuze. Doamna Eleonora s-a prăpădit subit, mai înainte ca dosarul să ajungă la judecător. O neatenție pe o trecere de pietoni i-a curmat viața.

Domnul Nicolae e bine mersi. Doar câțiva îi mai cunosc trecutul, dar nu mai are nimeni interes să dezgroape morți pentru cai verzi pe pereți.