După 1947, cu mici excepţii individuale, am fost generaţii întregi de români care – conform tradiţionalului nostru comportament păgubos – am rămas decenii la rând cu capetele plecate, pentru a nu fi „tăiate”, ovaţionând „fericiţi”, de undeva de jos, la un semnal, nomenklatura partidului-stat comunist care ne dirija discreţionar, de sus, încurajată de muţenia servilă a Bisericii noastre ortodoxe.
În decembrie 1989, mămăliga românească a detonat – în sfârşit – iniţial la Timişoara, după care, flacăra revoltei populare s-a extins rapid în principalele oraşe mari, dictatura fiind curând abolită, nu fără jertfe umane. Cum tendinţa revoluţionară a maselor dezlănţuite începuse să se lepede de ideea continuării unui sistem comunist cu faţă umană, un fel de perestroika gorbaciovistă, un grup de conspiratori comunişti de orientare pro-sovietică, din eşalonul doi al nomenklaturii PCR-iste, grupaţi în Frontul Salvării Naţionale – ajutat de o facţiune din aparatul de securitate, care intuise din timp mersul inevitabil al istoriei – a reuşit să deturneze, prin vărsare de sânge, elanul revoluţionar al populaţiei, preluând imediat frâiele puterii în stat. După dispariţia definitivă a URSS şi a Tratatului de la Varşovia, la puţină vreme, în 1992, urmare a primului scrutin electoral democratic din România (fesenistă), în Duminica Orbului, s-a instaurat epoca „democraţiei originale” de factură ilesciană.
Au urmat destule alte momente marcate de evenimente social-politice ample (unele chiar sângeroase), consemnate deja în istoria recentă a ţării. Din 1990 şi până în prezent, ţara fiind sistematic jefuită la bucată de cârdăşiile politice ale vremii şi economia naţională pusă la pământ de foşti nomenklaturişti, foşti securişti acoperiţi din comerţul exterior, foşti înalţi activişti comunişti, urmaşii lor şi destui alţi neica-nimeni din clientela lor politică, dar şi specimene descurcăreţe din pegra societăţii (care se ridică întotdeauna primele la suprafaţă, după o revoluţie), deveniţi foarte repede politicieni sau mari oameni de afaceri, unii aşa-numiţi moguli. De-a lungul vremii, în afara câtorva perioade mai scurte, când s-au jucat neîndemanatic pe scena ţării acte de guvernare aşa-zise „de centru-dreapta”, PSD, actualul partid de guvernământ – urmaş nedeclarat al defunctului PCR – a fost adus la guvernare timp de circa 18 ani. Ca de obicei, bazinul electoral pesedist este format în bună măsură din persoane cu nivel educaţional sub mediu, o mulţime de asistaţi social, de bugetari cu salarii minime şi pensionari în vârstă cu pensii de mizerie, cu toţii ameţiţi de promisiuni electorale fantasmagorice, fără nicio acoperire, bătrâni neputincioşi din mediul rural, chiar si persoane decedate, care sunt „ajutaţi” cu toţii să pună ştampila unde trebuie în cabina de vot sau la vizita urnei mobile, precum şi mulţi alţii aflaţi în situaţii materiale şi de sănătate dificile.
Ultimele alegeri parlamentare, din 11 decembrie 2016, PSD-ul le-a câştigat cu voturile aceloraşi alegători deja tradiţionali ai acestei formaţiuni politice, în timp ce restul de 61% dintre cetăţenii cu drept de vot ai României nu s-au prezentat la urne sub varii motive. Este ştiut că mare parte a tineretului a ignorat, din păcate, acest drept cetăţenesc, pentru care tineri revoluţionari autentici au murit în 1989, iar bună parte dintre adulţii actuali, mai ales intelectuali, nu a votat din lehamite faţă de oferta politică existentă şi de transpunerea ei deplorabilă, falimentară, în viaţa de toate zilele; ajunsă acum la saturaţie şi devenită de netolerat pentru o ţară care se declară oficial ca fiind democratică şi loială tuturor tratatelor euro-atlantice la care a aderat. Lehamitea celor mai mulţi este şi astăzi alimentată de bleaga opoziţie a partidelor de centru-dreapta. Opoziţie care nu se poate impune în cadrul bătăliei politice parlamentare, fiind într-o minoritate evidentă şi neluată mai deloc în consideraţie de către majoritatea pesedistă. Opinia noastră publică – văzând, de-a dreptul revoltată, comportamentul reprobabil al principalilor factori politici şi economici, precum şi amatorismul manifestat în actul de guvernare – a presimţit posibilitatea unui pericol iminent de alunecare a ţării într-o zonă gri a Europei, spre o periculoasă dictatură de tip totalitar, de influenţă putinistă, a coaliţiei PSD-ALDE. Ar fi urmarea încrâncenatelor demersuri disperate ale majorităţii parlamentare, de a controla total Justiţia, încercând – cu precădere – emascularea principalelor prevederi ale legislaţiei anticorupţie, aflate în vigoare. Plictisită şi enervată de ultra-mediatizatul scandal interminabil al unor mahări grei (adevărată mină de aur pentru mass-media), acuzaţi că ar fi călcat voit pe lângă lege şi acum fac totul pentru a scăpa de eventuala pedeapsă, o importantă parte a societăţii civile s-a văzut nevoită să aleagă ieşitul public în stradă. Aceasta, ca ultimă formă de protest paşnic pentru susţinerea opiniilor sale şi a obliga, sub presiune, revenirea la normalitate, până la viitorul scrutin parlamentar. Iată că am început să ridicăm iar capetele împotriva Puterii! E un semn bun că putem lupta, în pofida adversităţilor. Rămâne de văzut până la capăt efectul acestei manifestări a nemulţumirilor populaţiei. Ultimul act al agasantei tragicomedii aşteaptă încă nescris. Abia am depăşit şontâc-şontâc începutul lui 2018. Întrezăreşte careva finalul?
Recomandările noastre
