Trei buchețele din trandafiri albaștri și galbeni, simbolizând steagul Uniunii Europene, odihnesc pe mormântul lui Altiero Spinelli de pe Insula Ventotene, bătute de briza acelui 22 august 2016.

Au trecut două luni fără o zi de când Europa a fost zguduită de seismul Brexitului. Liderii celor mai mari trei puteri rămase în UE au găsit potrivit să se reculeagă la groapa celebrului militant comunist pentru federalizarea Europei. Debarcați dintr-un elicopter militar, Angela Merkel, François Hollande și Matteo Renzi și-au rezemat frunțile de marmura rece și au rostit un jurământ solemn: „Acesta este începutul pentru o nouă Europă”.

În măreția clipei, celor trei corifei care ambiționau să supună Istoria nici prin cap nu le trecea că au în organism un morb care îi roade pe dinăuntru și care le va aduce curând sfârșitul politic. I-am putea spune „Maladia Bruxelles”. Fiecare dintre ei, însă, va fi doborât de un sindrom diferit.

Matteo Renzi, orgolioasa gazdă a ceremonialului de la Ventotene, este cea mai recentă victimă, răpus duminică de alegerile din Italia. Renzi cel mai tânăr premier din istoria Peninsulei, între februarie 2014 și decembrie 2016, a fost copilul teribil al UE: imaginile cu pupăturile băloase ale lui Juncker sau cochetăria ușor fâstâcită a lui Merkel stau mărturie.

În 2016, el încearcă să dea lovitura, modificând constituția pentru a dobândi puteri sporite, însă italienii nu manifestă aceeași simpatie precum colegii de la Bruxelles și referendumul convocat de Renzi cade după un eșec răsunător: 60% Nu, 40% Da. Superstarul italian își înaintează demisia, iar conducerea guvernului este preluată de foști subalterni de partid. În realitate, tot Renzi conduce din umbră. Însă italienii nu s-au lăsat păcăliți și la alegerile din 4 martie i-au aplicat lovitura de grație: partidul său social-democrat a obținut doar jumătate din voturile câștigate la alegerile euro-parlamentare din 2014 și a ieșit practic din orice calcule pentru guvernare. Matteo Renzi a demisionat luni din fruntea partidului, îngropat încă o dată de votul italienilor, pe care i-a prețuit mai puțin decât pe liderii UE. Pentru că unul din simptomele „maladiei Bruxelles” este disprețul față de alegerile populare și de alegători.

Însă nu acest simptom l-a ucis politic pe liderul italian, ci altul și mai grav: Renzi și premierii lui surogat au privit luni și ani în șir cum pe țărmurile Siciliei debarcă zilnic mii de imigranți. Și nu au mișcat un deget. Au asistat cu mâinile în sân cum ONG-urile lui Soros, în complicitate cu rețelele de traficanți din Africa de Nord, transportă imigranții cu vasele lor și le descarcă pe țărmurile Italiei. În condițiile în care acordul UE – Turcia a subțiat fluxul de imigranți spre Grecia iar ruta Balcanilor către vestul Europei a fost închisă, Italia a devenit țara cea mai lovită de imigrație din Europa.

În aceeași zi în care cei trei corifei se închinau la mormântul lui Spinelli, jurând relansarea UE, la un forum economic din Viena, președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, decreta: „Frontierele naționale sunt cea mai proastă invenție pe care au făcut-o vreodată politicienii”.

Incapacitatea (sau lipsa de dorință) de a apăra frontierele țării sale este sindromul european care a pus capăt visurilor de mărire ale lui Renzi.

François Hollande a fost primul răposat din trioul de la Ventotene. Nu pentru că și-a încheiat mandatul de președinte al Franței în martie 2017. Nici pentru că, prăbușit la o cotă de popularitate de 17%, a fost obligat să-și scoată din cap o nouă candidatură. Ci pentru că manevrele sale, care au urmărit compromiterea tuturor adversarilor și netezirea drumului spre președinție al pupilului său, Emmanuel Macron, au fost atât de murdare și de scandaloase, încât și-a tăiat singur craca ambițiilor pe care le nutrea de a deveni un „lider din umbră”. Sau să ocupe o funcție influentă (și nealeasă) la Bruxelles. Serialele de investigații din ziarele Hexagonului au dezvăluit cu lux de detalii ramificațiile așa-numitului „Cabinet Noir” al lui Hollande, termenul folosit pe malurile Senei pentru a desemna Statul Paralel, așa cum îl cunoaștem noi pe Dâmbovița. Sau Deep State pe Potomac.

Temându-se de alegeri, liderii „Noii Lumi” încearcă să aranjeze lucrurile nu prin confruntare bărbătească la urne în fața poporului, ci prin sforării de culise, cărora adeseori le cad victime ei înșiși. Statul paralel este sindromul „Maladiei Bruxelles” care l-a răpus pe Hollande.

În fine, probabil cel mai spectaulos caz clinic dintre Cei Trei de la Ventotene îl prezintă Angela Merkel. Aleasă de șapte ori consecutiv cea mai puternică femeie din lume, ea a ajuns o umbră a celei care în anii trecuți învârtea Europa pe degete.

Paradoxal, tocmai cel de-al patrulea mandat de cancelar (record în istoria Germaniei) pe care și l-a asigurat zilele trecute i-a dat lovitura de grație. Pentru că Merkel și-a dorit cu atâta ardoare acest mandat încât a făcut niște compromisuri fatale. În primul rând, o nouă Mare Coaliție de guvernământ cu un partid muribund, SPD. În al doilea (și al treilea, al patrulea etc.) cedările de portofolii-cheie către social-democrați, în tentativa disperată de a-i convinge să intre la guvernare. Astfel, SPD, care a obținut la alegerile din septembrie trecut 20% și a ajuns azi la 15%, primește Externele, Finanțele, Justiția, Munca etc.

Nu importă aici faptul că Merkel va fi un cancelar cu puteri restrânse și cu mâinile legate, ci că, în realitate, Germania (și implict UE) vor fi conduse după principii socialiste.

Am atras atenția în mai multe rânduri că una dintre cele mai mari drame ale Occidentului este „alunecarea spre Stânga”. Politicienii contemporani se supun fără să crâncnească presiunilor exercitate de ONG-uri și de cercurile progresiste din universități, finanțate de miliardari dubioși. Cei câțiva care refuză să se conformeze, rămânând pe pozițiile politice clasice de acum un deceniu sau două, sunt catalogați scurt „fasciști” sau „extremiști de dreapta” și executați politic. În acest mod convenabil, Stânga reușește să își impună agenda fără vreo dezbatere serioasă.

Prin cedările făcute în cele câteva săptămâni de negocieri, Angela Merkel a împins Germania și Europa cu câțiva ani mai spre Stânga, lăsându-se singură pe sine în ofsaid ideologic.

Cei Trei de la Ventotene au jurat pe mormântul unui comunist să schimbe fața Europei. Cu prețul vieții lor politice, sunt pe cale să reușească. „Alunecarea spre Stânga”, ca sindrom al „Maladiei Bruxelles”, este asemenea leprei: nu ucide, dar mutilează fatal.