Se vor împlini în scurt timp 50 de ani de la „Primăvara de la Praga”, o primăvară politică survenită la cehi exact în perioada în care și la noi era „dezgheț ideologic”.

S-a încheiat la 20 august 1968, când trupele Uniunii Sovietice și ale celorlalte țări semnatare ale Tratatului de la Varșovia, au invadat Cehoslovacia. România – putem fi mândri de aceasta – nu a luat parte la invazie.

Discursul lui Nicolae Ceauşescu, din 21 august 1968, în care condamna invadarea Cehoslovaciei de către sovietici şi aliaţii lor şi, în acelaşi timp, îi avertiza pe conducătorii URSS că românii vor riposta dacă se va trece şi la invadarea României a fost un gest de curaj. Nicolae Ceauşescu, despre care se spunea că în viaţa de fiecare zi era un fricos, avea asemenea momente de sfidare (pueril-teatrală, dar sfidare) a pericolului (într-un mod similar a reacţionat, de altfel, când a fost condamnat la moarte).

Lui Nicolae Ceauşescu nu-i lipsea un simţ al măreţiei (rudimentar, din cauza inculturii) şi nici dragostea de ţară (dragoste, din păcate, nefastă, dictatorul încercând să-i facă pe români fericiţi cu forţa, în conformitate cu o ideologie criminală). Dacă ar fi fost educat şi ar fi avut o cultură umanistă, nu marxistă, el ar fi putut fi un om politic remarcabil (superior prin anvergură conducătorilor noştri de azi).

Cred că Nicolae Ceauşescu era sincer în acel moment. Nu m-am aflat în mulţimea din faţa sediului CC al PCR (de la al cărui balcon şi-a rostit discursul incendiar, acelaşi balcon din care în decembrie 1989 avea să constate îngrozit că şi-a pierdut controlul asupra mulţimii).

Eram student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (trecusem din anul trei în anul patru) şi îmi petreceam vacanţa de vară în oraşul de unde sunt originar, la Suceava. Dar am urmărit discursul la televizor (un televizor sovietic!) şi am văzut pe faţa lui Nicolae Ceauşescu că îşi învinge teama ca să se ridice împotriva marii puteri din est şi că prinde tot mai mult curaj pe măsură ce simte susţinerea mulţimii.

Valul de entuziasm popular a fost imens. Timp de 24 de ani de la ocuparea ţării de armata sovietică, românii suferiseră cumplit, România fusese pur şi simplu răstignită pe crucea hidoasă reprezentată de seceră şi ciocan. În Moldova şi Bucovina, sentimentele antisovietice (confundabile uneori, în mod regretabil, cu sentimentele antiruseşti), erau şi mai intense, pentru că o graniţă trasată abuziv de Stalin despărţise brutal membrii aceleiaşi regiuni româneşti şi, în unele cazuri, chiar ai aceleiaşi familii.

Era, deci, pentru prima dată, după 24 de ani, când un conducător al României se opunea, explicit şi demn, voinţei tiranice a URSS. Am trăit cu toţii sentimentul unei eliberări istorice (asemănător, în mod paradoxal, cu ceea ce aveam să simţim în 1989). Mulți scriitori considerați ostili regimului, inclusiv intransigentul Paul Goma, au decis atunci să devină membri ai PCR.

Eu şi câţiva foşti colegi de liceu, auzind că se se masează trupe sovietice la graniţa de est, am fost la comandamentul militar local şi am cerut să ni se dea arme ca să mergem, ca voluntari, la frontieră, să ne apărăm ţara. Nu ni s-au dat, dar starea noastră de spirit (şi nu numai a noastră) aceasta era.

Primejdia comună i-a solidarizat pe români în jurul lui Nicolae Ceauşescu. Discursul nu a reprezentat, cred, o manevră propagandistică din partea lui, ci o reacţie sinceră, care a fost însă imediat exploatată propagandistic. Cenzura nu a devenit atunci mai îngăduitoare.

Devenise încă de la începutul anilor ’60 şi a rămas aşa până la tezele din iulie 1971. Cu o promptitudine şi o vitalitate uimitoare, cultura română a produs în numai un deceniu de (relativă) libertate valori pe care culturile altor ţări nu le produc nici întrun secol.

După 1971, când cenzura a redevenit atentă, drastică şi absurdă, scriitorii au renunţat cu greu, lent, la libertăţile câştigate. Generaţia 80’, pentru care eu nu am o mare simpatie, ilustrează compromisul la care s-a ajuns; ea s-a format în siajul generaţiei ’60, dar în condiţii nefavorabile, astfel încât a ajuns să practice o libertate meschină, ca aceea a elevilor care fumează în WC şi nu a reuşit niciodată (nici azi) să se maturizeze. Bineînţeles că NU se scria bine în condiţiile existenţei cenzurii.

Creaţia literară – cu toată magnificenţa şi splendoarea sa – este fragilă, seamănă cu un curcubeu care se poate oricând spulbera, chiar şi din cauza unui norişor inofensiv. Orice interdicţie inhibă, strică bucuria creaţiei. Se poate spune altceva. Că în perioada dinainte de 1989, din motive pe care nu le mai enumăr, literatura conta mai mult pentru public, era aşteptată de cititori, iar scriitorul se simţea necesar.

În momentul de faţă, nu libertatea – Doamne fereşte! –, îl descurajează pe scriitor, ci modul cum este el tratat de societate. Dacă ar fi iubit şi respectat şi mai ales dacă s-ar simţi necesar, ar scrie cărţi extraordinare (aşa s-a întâmplat, de altfel, în perioada dintre cele două războaie mondiale).