Sfântul Varsanufie cel Mare și ucenicul acestuia, Ioan Profetul, au trăit în secolul VI, în timpul lui Iustinian I-ul (527-565).
Ducând o viață ascetică la o mănăstire din Palestina, ei au fost cei care au explicat importanța duhovnicului în călăuzirea creștinului spre mântuire.
Ei învață că „tratamentul” aplicat de duhovnic trebuie să fie în concordanță cu starea fiului său duhovnicesc și că blândețea excesivă poate fi dăunătoare în cazul patimilor grave, așa cum un abces ce poate duce la cangrenă nu trebuie tratat cu leacuri superficiale.
Pentru „tratament” este nevoie de colaborarea totală a „bolnavului”- ucenic. La rândul său, pentru duhovnic există riscul de a se concentra prea mult asupra „tratării” ucenicului și a uita de propria sa mântuire.
Recomandările noastre
