În România, anul trecut au fost descoperite aproximativ 500 de cazuri noi de persoane infectate cu HIV. Dacă acum foarte mulți ani nu exista un tratament, astăzi cei care au această infecție ce afectează imunitatea pot trăi cu acest virus și îl pot aduce în stadiul să fi e nedetectabil dacă își iau zilnic medicamentația. Despre problemele legate de modul de distribuire a medicamentelor s-a tot vorbit. Dar poveștile sfâșietorare ale persoanelor care trăiesc cu HIV nu se opresc aici. Jurnaliștii EVZ au povestit cu Marius, un tânăr care a descoperit din greșeală cum viitorul i s-a schimbat peste noapte, despre cum este să trăiești în România lui 2019 cu acest virus, despre provocările și dramele prin care trec zilnic acești oameni.

În 2001, Marius se plimba prin oraș când a văzut o caravană prin care erai invitat să faci o faptă bună și anume, să donezi sânge pentru o fetiță bolnavă de leucemie. În acel moment, acesta și-a zis că are astfel ocazia de a face o faptă bună și a acceptat provocarea de a dona sânge. „După două-trei săptămâni de la acel moment, am primit un telefon prin care mi se spunea că niște analize nu sunt conforme, că am un colesterol mai mare și că ar trebui să refac analizele și că nu am voie să mai donez până ce nu primesc rezultatul următorelor analize”, povestește tânărul pentru EVZ. Fiind puțin panicat, s-a dus repede la spital și a repetat analizele.

„Mi-am sunat familia și le-am zis că voi muri”

De aici veștile începeau să curgă cum nu se poate mai trist. „Cei de la spital mi-au spus că e posibil să am un test fals pozitiv de HIV și că vor să repetăm acest test de sânge. Au început să mă încurajeze spunându-mi că dacă într-adevăr voi avea HIV să stau liniștit că se trăiește absolut normal și nu mai este aceeași problemă ca pe vremuri de a ajunge la deces în scurt timp”, continuă Marius să povestească. După multe alte teste, din păcate i s-a confirmat diagnosticul: HIV pozitiv. „În acele momente am simțit cum îmi fugea pământul de sub picioare. Nu eram absolut deloc informat cu privire la acest aspect, nu știam nimic. Mă tot gândeam «de ce eu»... Mi-am sunat familia și le-am zis să se pregătească că în scurt timp eu voi muri... nu știam ce anume să fac”, povestește dura amintire care parcă ar vrea să o îngroape adânc de tot ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

A fost nevoit să renunțe la „prieteni”

Acest moment a fost unul decisiv pentru Marius. Văzându-se cu acest chin, a fost nevoit să se mute din Capitală în orașul lui natal, renunțând astfel la viața de București, la serviciul pe care îl avea, dar și la doctorat. „De teamă să nu îmi infectez familia dar și pentru că exista și teama lor de a nu fi infectați de mine, am decis să mă mut singur. Părinții mei se documentau mai mult decât mine despre acest virus – cred că au citit toate articolele posibile pe această temă de pe internet. După accea nu a mai fost nicio diferență, nu au mai fost absolut deloc reci cu mine”, explică Marius. Dintre apropiați știu foarte puțini de el pentru că nu a vrut să riște să le spună. A pus întrebări în rândul cunoștințelor acestuia, fiind curios cum ar reacționa dacă ar afla că un apropiat de-al lor ar avea HIV. „Răspunsul dureros pe care l-am primit a fost că normal că nu ar mai sta de vorbă cu acea persoană și că ar îndepărta-o pentru a se proteja. Iar astfel, am preferat ușor-ușor să mă îndepărtez eu de ei. În astfel de momente m-am simțit singur că nu mai am pe nimeni aproape de mine care să îmi spună măcar o vorbă bună și am momente când pur și simplu, cred că lupt singur”, mărturisește cu tristețe Marius.

HIV-ul i-a adus demiterea

Reîntors în orașul natal, Marius a încercat să se angajeze, dar din cauza stresului pe care îl avea la serviciu am făcut un atac cerebral. Medicii i-au recomandat să renunțe o perioadă la muncă pentru a se putea concentra pe problemele de sănătate. După o perioadă a încercat să se reangajeze, dar nu prea reușea. „La primul loc de muncă după ce m-au angajat și au aflat problema mea mi-au spus să îmi prezint demisia. Iar la al doilea loc de muncă mi s-a spus că e mai bine să nu mai vin căci dacă se știa de la început nici nu m-ar fi angajat. Au fost din nou momente când mă simțeam neputincios. Ajungeam acasă și chiar dacă îmi ziceam că sunt tare și că nu mă afectează, mă gândeam de ce eu, de ce mi se întâmplă mie și toate lucrurile astea”, povestește cu amărăciune Marius.

„Dacă ar fi să dau timpul înapoi aș alege cu siguranță să fiu informat și să îi ajut pe cei care trăiesc cu HIV, dar aș fi mai atent în relație. Din diferite conexiuni făcute, am căpătat acest virus din cauza fostei mele soții, care m-a înșelat și a luat și ea acest virus. Acum am niște prieteni, puțini la număr, care au acceptat să fie prieteni cu cineva care are HIV. Mă bucur când primesc câte un telefon de la ei și mă sună să mă întrebe cum sunt, dacă am nevoie de ajutor, dacă am probleme cu medicația. În acele moment primesc putere să merg mai departe, primesc încredere în mine și mă simt valoros. Pentru unii oameni contez mai mult. Primesc o stare de liniște sufletească. E dureros când nu găsești pe nimeni”, povestește Marius.

 

„Eu reușesc să fiu viu. Și voi puteți”

În momentul de față tânărul lucrează ca manager de proiect pe prevenire și informare HIV, în cadrul unui ONG. „Persoanele cu HIV au și ele sentimente și de multe ori acestea sunt discriminate, disprețuite. Mi s-a întâmplat să ajung la spital cu niște înțepături în inimă și să mi se dea pastilele într-un sictir maxim. Mi-aș dori ca societatea românească să fie informată în ceea ce privește acest virus. Să știe care sunt căile prin care se transmite virusul și pe ce căi nu se transmite. Să înțeleagă că atunci când ating o persoană sau dacă o îmbrățișează, nu se vor infecta și ei. Să fie mai toleranți și empatici. Dacă tu ca persoană cu HIV te duci la un spital de boli infecțioase, te tratează sau te consultă ca pe orice alt pacient. Dacă te duci la oricare alt spital ești o povară pentru ei. Își mai pun și două-trei perechi de mănuși înainte să te consulte”, povestește cu amărăciune Marius. În 2016, grupul persoanelor care trăiesc cu HIV a fost cel mai discriminat din România, conform unui studiu al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Viața nu se sfârșește aici

„Perioada cea mai grea pentru mine a fost la început. Ajunsesem într-o stare în care oboseala era mult prea mare. Efectiv plângeam zi și noapte. Medicul care se ocupa de mine mi-a explicat cât de important sunt și că în niciun caz nu sunt mai puțin important ca și până acum”, își amintește Marius cu tristețe continuând să povestească despre gândul suicidal din prima zi. „Am crezut că oricum se va întâmpla în scurt timp și aveam impresia că voi muri într-un mod foarte dureros. Decât să mă chinui să mă doară, am zis că mai bine mă arunc de la etaj și așa nu se mai chinuie nimeni...”. Tânărul a mărturisit cât de important a fost faptul că nu a făcut acest gest necugetat și că le recomandă celor care abia acum despistează că au acest virus să aibă încredere în ei. „Viața nu se sfârșește aici. Luați-vă medicația la timp și cu strictețe să respectați ceea ce vă recomandă medicul. Veți putea duce o viață normală. Familia trebuie să vă sprijine necondiționat și să vă motiveze cât mai mult pentru a merge mai departe. Și încă un lucru important: să vă faceți cât mai des analizele pestru acest virus. Eu reușesc să fiu viu. Și voi puteți”, a conchis Marius, pentru EVZ.

 

Grup pentru persoanele care trăiesc cu HIV

Uniunea Națională a Organizațiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA) organizează în București grupul „Togheter”, destinat persoaneleor care trăiesc cu acest virus. Programul este un grup de suport menit pentru a ajuta aceste persoane să afle mai multe despre cine sunt ele cu adevărat, care sunt provocările unei persoane seropozitive, conștientizarea resurselor interioare și exterioare, dar și învățarea unor strategii sănătoase de a face față provocărilor.