Cu două secole în urmă, Alexis de Tocqueville avea o viziune care capătă contur în zilele noastre într-un mod înfricoșător.

Un comentariu al europarlamentarului ceh Jiri Payne pentru Gatestone Institute.

Tratatul de la Lisabona – redactat ca înlocuitor al tratatului constituțional din 2005 și semnat în 2007 de liderii celor 27 de state membre al Uniunii Europene – se definește ca un acord pentru „reformarea funcționării Uniunii Europene... și (care) integrează ajutorul umanitar ca pe o competență specifică a Comisiei”.

Tratatul de la Lisabona a dus la crearea unui sistem politic autoritar care aduce atingere drepturilor omului și drepturilor politice.

În ceea ce privește mandatul Comisiei Europene (CE), de exemplu, articolul 17 al tratatului precizează:

„Comisia își exercită responsabilitățile în deplină independență... În exercitarea responsabilităților sale, Comisia va fi total independentă... Membrii Comisiei nu solicită, nici nu acceptă instrucțiuni de la nici un guvern, instituție, organ sau organism.”

De asemenea, articolul 4 stipulează că:

„...Statele membre faciliează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.”

Cu alte cuvinte, interesele Uniunii sunt superioare intereselor statelor și ale cetățenilor. Nu este o simplă speculație. Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a declarat deschis în 2016:

„Prea mulți politicieni stau cu urechea aplecată la opinia publică din țara lor. Iar dacă pleci urechea la opinia publică din țara ta nu mai ai o stare de spirit europeană, nici sentimentul că este necesar să acționăm în comun. Avem prea mulți europeni cu jumătate de normă.”

În același ani, Emmanuel Macron – pe atunci, ministru al Economiei – avertiza, în revista Time, față de viitorul referendum privind Brexitul din Marea Britanie, declarând:

„Dacă, deodată, mai multe țări se trezesc și spun: ‘Vreau același statut cu britanicii’, aceasta va duce la o dezmembrare a restului Europei. Nu trebuie să permitem ca o țară să fie în măsură de a deturna restul Europei pentru că a organizat un referendum.”

Atitudinea lui Macron este dictată de Tratatul de la Lisabona, care impune statelor membre să se achite de sarcinile definite de către Comisia Europeană.

Tratatul de la Lisabona folosește de 36 de ori termenul „responsabilitate”.

Dar cuvântul nu vizează Comisia decât o singură dată, în sensul de obligație  – „ca instituție, de a fi responsabilă în fața Parlamentului European”.

Celelalte 35 de ultilizări ale termenului „responsabilitate” enumeră obligațiile statelor membre.

Într-un sistem democratic sănătos, în care echilibrul dintre puteri este respectat, o echipă conducătoare poate fi contestată sau înlocuită de opoziția sa. Această posibilitate de alternanță este ceea ce lipsește Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona impunând ca membrii Comisiei Europene să fie aleși pe baza „angajamentului lor european”.

Aceasta înseamnă în realitate că nici un disident nu poate deveni vreodată membru al Comisiei – ceea ce amintește în mod ciudat de comunism.

Articolul 4 din Constituția Cehoslovaciei din 1960, de exemplul, preciza:

„Forța conducătoare în sânul societății și în stat este avangarda clasei muncitoare, Partidul Comunist din Cehoslovacia, o uniune de luptă voluntară a cetățenilor celor mai activi și mai bine informați din rândurile muncitorilor, țăranilor și intelectualilor.”

Constituția nord-coreeană stabilește prin articolul său 11 o prevedere similară:

„Republica Populară Democrată a Coreei va realiza toate activitățile sale sub conducerea Partidului Muncitorilor din Coreea.”

Așa cum istoria a demonstrat-o de nenumărate ori, când opoziția este absentă, libertatea dispare.

În cartea sa din 1840, Despre democrația din America, celebrul diplomat și istoric francez Alexis de Tocqueville scria:

„Consider deci că soiul de opresiune de care popoarele democratice sunt amenințate nu va semăna cu nimic din cele care au existat pe fața lumii;... văd o mulțime uriașă de oameni identici și egali care se agită fără odihnă pentru a-și procura mici plăceri vulgare cu care își umplu sufletul. Fiecare dintre ei, izolat, este ca un străin față de ceilalți: copiii și prietenii săi formează pentru el toată omenirea; în ceea ce privește restul concetățenilor săi, el trăiește alături de ei dar nu îi vede; îi atinge dar nu îi simte; nu există decât pentru el însuși, și dacă are totuși o familie, putem spune cu certitudine că nu mai are o patrie...

După ce a luat astfel, rând pe rând, în puternicele sale mâini, pe fiecare individ și l-a frământat după plac, suveranul își întinde mâinile peste toată societatea; o acoperă în întregime cu o țesătură de mici reguli complicate, minuțioase și uniforme, prin care chiar și spiritele cele mai originale nu vor reuși să se facă remarcate din rândurile gloatei; suveranul nu zdrobește voințele, ci le înmoaie, le îndoaie și le dirijează; rareori el forțează pe cineva cum să acționeze, dar se opune fără încetare acțiunilor; el nu distruge, el împiedică să se nască; el nu tiranizează, el jenează, presează, enervează, stinge, năucește și în fine reduce fiecare națiune la a fi doar o turmă de animale umile și truditoare, cărora guvernul le este păstor.”

Descrierea lui Tocqueville datează de aproape două secole, dar ea se aplică – de o manieră înspăimântătoare – Europei de astăzi.