Aflându-mă la Rabat, cu câteva zile în urmă, relatarea unui episod diplomatic, mi-a provocat aceste câteva rânduri.
Recepţia de ziua naţională a Tunisiei la aceeaşi dată la care şi regimul preşedintelui Ben Ali şi regimul noii Tunisii îşi celebrează independenţa. Surpriza participanţilor a fost foarte mare atunci când au constatat că toate discursurile oficiale (care până atunci erau rostite în franceză), de data aceasta au fost ţinute în limba arabă, fără niciun fel de traducere, participanţii primind numai câteva rânduri tipărite, un extrem de succint rezumat al cuvântărilor oficiale. Consternarea diplomaţilor occidentali a fost totală. Tunisia lui Ben Ali, văzută în viteză, era o ţară laică, fără niciun fel de aparenţe islamice excesive, ca să nu le spun islamiste, conectată în mod evident la fluxul civilizaţiei moderne, o altă realitate mediteraneană, comparabilă cu toate celelalte, inclusiv cu cele de pe malul european. În momentul în care "Revoluţia Iasomiei" a avut loc, atunci când, deci, "Primăvara Arabă" începea, eu, unul i-am contrazis cu ardoare pe toţi cei care încercau să identifice pericole islamiste, pe toţi cei care credeau c-ar fi vorba despre justificări de natură socială, sau despre "frustrări anticoloniale" şi "antioccidentale". Am crezut cu toată convingerea că nu este, de fapt, nimic altceva decât insatisfacţia civică a unei populaţii, prioritar a unei populaţii extrem de tinere, care atunci îşi cerea drepturile civile şi politice. Am crezut că acea parte a lumii, în secolul Internetului şi al tuturor reţelelor electronice de socializare, s-a hotărât să pună capăt ultimelor reminiscenţe autoritariste de tip medieval sau/şi corupţiei de la vârful societăţii. Egiptul, Libia şi chiar Sudanul păreau să-mi confirme punctul de vedere, chiar dacă pentru alungarea lui Mubarak a fost nevoie de multe luni şi de multe victime, dar mai ales de ameninţarea administraţiei americane că va opri suportul financiar pe care îl acorda anual armatei egiptene, chiar dacă la Sana a trecut mult timp până la alungarea unui regim vetust, chiar dacă eforturile libiene şi internaţionale pentru a pune capăt dictaturii lui Gaddafi au durat atât de mult. Dar unde ne aflăm astăzi? Un an mai târziu, în Egipt lucrurile nu sunt deloc clare, Frăţiile Musulmane încearcă să ocupe cea mai mare parte a vidului de putere apărut prin dispariţia camarilei lui Mubarak, armata încearcă şi ea să-şi menţină dacă nu chiar să-şi consolideze poziţia, vreme în care adevăraţii eroi ai ridicărilor populare, tinerii şi telefoanele lor mobile, chiar dacă cei mai mulţi au fost întotdeauna anonimi, unii identificaţi şi mediatizaţi de către mari reţele de televiziune precum CNN, cu toţii astăzi au fost acoperiţi de rumoarea unei dispute politice, ideologice şi religioase, despre care nimeni nu ştie cu adevărat încotro va duce această minunată ţară. Siria, cu adevărate confruntări sângeroase, pare să atragă întreaga atenţie a opiniei publice globale, ca şi a principalilor decidenţi politici. Tunisia, o ţară profund francofonă, renunţă deci la discursurile oficiale pe care eventual să le înţeleagă şi cei cărora le sunt adresate, chiar dacă ceremonia are loc într-o ţară arabă. Africa de Nord, ca şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, nu şi-au epuizat resursele pentru a provoca noi surprize lumii întregi.
Recomandările noastre
