„De pe vizavi, sârbii târâiau o pancartă pe care era pictată o vacă ce aducea cu harta României, la care mulgea, stahanovist, marele Stalin. Între ei ne aflam noi…”.  De imaginea asta și de ziua de 18 iunie 1951, când au fost „debarcați” ai lui în Bărăganul brăilean nu se poate despărți vreodată Valentin Japalău, locuitor al Dudeștiului de la marginea județului Brăila.

… „Vina” pentru deportarea familiei sale o purta tatăl lui Valentin  pentru că acesta, în 1940 scăpase ca prin urechile acului de Siberia. În 1944, după căderea frontului și a Basarabiei – Valentin își are obârșia în comuna Parcova, plasa Râșcani, județul Bălți, Republica Moldova –  familia sa, care era pusă pe tapet de către ruși pentru a fi trimisă în Siberia se refugiază în țară, la Pîrîieni, în preajma orașului  Râmnicu Vâlcea.

O lună de zile au tot  bătut coclaurile până au adăstat în acest sat cu oameni de suflet. Când au bulucit rușii peste noi, în septembrie 1944, au și pus ochii pe-ai lui părinți, să-i repatrieze. Pentru a i se pierde urma, țârcovnicul bisericii din Pîrîieni a făcut un lucru de neînchipuit la acea vreme: l-a înfiat pe tatăl său, îndrumându-l către Banat, unde se aciuaseră și alți refugiați.

Când au intrat în Gotlob, în coasta Sânnicolaului Mare, satul era părăsit, localnicii șvabi fiind măturați de valul războiului.  Valentin a fost trimis să învețe la o școală medie cu profil energetic din Timișoara.

În 1951, prin preajma Rusaliilor, un coleg șvab din sat l-a anunțat că părinții i-au fost deportați. O lună de zile n-a știut nimic de ai săi. Se gândea cu groază că i-au înghițit Siberia. Cam pe la Sfântu Ilie a primit o scrisoare:  „Ne-am culcat devreme. În noapte am auzit tropa-tropa pe uliță – îi scria tatăl său.

La fiecare poartă făcea de pază câte un soldat. Soldatul nostru, un băiat cu suflet, ne spuse să nu ne speriem, că nu ne duce în Siberia. Am urcat căruța cu cai în vagon, am pus ceva calabalâc și duși am fost. Am ajuns la Dudești, de unde-ți scriu. Ne-au vărsat noaptea din tren în plin câmp. Aici plouă cu găleata, iar când nu plouă e o căldură de moarte.

Țărușul pe care scria numele meu l-am găsit pe la marginea unui lan de grâu. Am pus coasa pe el și ne-am apucat de ridicat casa”.

„Casa, își amintește Valentin, era un bordei în pământ. M-a așteptat tata la gară cu căruța cu caii ce ne tot purtaseră de-a lungul și de-a latul țării. Am pornit la treabă săpând fântâna, fiindcă fără apă nu puteam să facem chirpici. Pentru casă ni s-a dat tâmplărie stas.

Până-n toamnă am ridicat casa pe care am acoperit-o cu paie. Am participat apoi, cu toții, obligatoriu, la construcția postului de miliție, a școlii, primăriei, dispensarului. Am vrut să merg la școală la Brăila, dar mi s-a interzis lucrul acesta, odată ce pe buletinul de identitate aveam aplicată ștampila de DO (domiciliu obligatoriu).

Ne adunau noaptea la două, ne suiau în remorci și mergeam la prășit, la plantat viță de vie. Seara rămâneam la sediile fermelor. Vara mai era cum mai era, însă iarna era prăpăd. În primul an, la primul viscol, toate paiele au zburat de pe acoperiș”.

… La Dudești, la gheaseul „Pavel Tcacenko” apărea o nouă meserie: cea de bumbăcar. Deși această plantă tehnică n-avea cele mai bune condiții de cultivare în zonă, ea a constituit un mijloc perfid de înjosire: ziua-ntreagă, sub povara coșurilor, deportații culegeau bumbacul. Seara se trăgea linie și se făcea publică persoana care strângea cel mai mult. De aici, și satului acesta i s-a tras numele de Bumbăcari.

Acum,  din Bumbăcari doar  două-trei case au mai rămas în picioare.

 

Te-ar putea interesa și: