Multă vreme n-am știut nimic despre Ion Ioanid (1926−2003). Îi cunoșteam doar vocea clară și melodioasă de la postul de radio „Europa Liberă”.

 Apoi, după 1989, am avut prilejul să aflu multe despre biografia sa spectaculoasă, datorită unei editoare de elită, Geta Dimisianu, care i-a publicat memoriile (în mai multe volume) la Editura Albatros și i-a sugerat și un titlu, adoptat de el cu entuziasm: „Închisoarea noastră cea de toate zilele”. Editura Humanitas a retipărit, într-o ediție elegantă, ampla scriere.

La vârsta de douăzeci şi trei de ani, în 1949, Ion Ioanid este arestat şi anchetat timp de opt zile de Securitate, pentru vina de a fi „organizat” dactilografierea unui text pe care un prieten al său urma să-l trimită clandestin în Occident. Deşi este torturat cu bestialitate, tânărul uită repede episodul şi, vreme de trei ani, trăieşte fără griji în Bucureşti, unde este stabilită şi mama sa. (Tatăl, un cunoscut şi respectat om politic, proprietarul unor întinse pământuri la Ilovăţ, în judeţul Mehedinţi, murise în 1940).

În 1952, Ion Ioanid este arestat din nou, pe neaşteptate, pentru aceeaşi vină şi – după un simulacru de proces – condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică. Petrece în total doisprezece ani în închisorile comuniste din România, întrucât în 1964 – odată cu alţi deţinuţi politici graţiaţi de guvernul de la Bucureşti sub presiunea opiniei publice internaţionale – este eliberat.

De-a lungul celor doisprezece ani de calvar a trecut prin numeroase penitenciare şi lagăre – Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Cavnic, Oradea, Aiud etc. –, iar la un moment dat, în 1953, a şi evadat şi a fost liber timp de o sută de zile, până când l-a capturat din nou Securitatea.

FOTO:Ion Ioanid

În 1969 cere şi obţine azil politic în R.F.G., unde este angajat la postul de radio „Europa Liberă”. La îndemnul cunoscuţilor săi, îşi scrie, timp de mai mulţi ani, memoriile de fost deţinut politic (dactilograma depăşind două mii de pagini).

În impresionanta lui rememorare, Ion Ioanid trece în revistă toate zilele trăite în detenţie. Memoria sa este prodigioasă, uimitoare şi totuşi... omenească. Nu funcţionează ca un computer, are şi lacune, dar tocmai aceasta conferă reconstituirii un profund dramatism. În volumul I (referitor la anii 1949 şi 1952-1954) există de exemplu o listă de 162 de deţinuţi cunoscuţi în lagărul dela Cavnic, iar în volumul II (consacrat perioadei 1953- 1955) – o altă listă, cuprinzând 277 de prizonieri din închisoarea de la Piteşti. Pe aceste liste sunt menţionate numele celor închişi, date biografice despre ei, gesturi (nobile sau regretabile) pe care ei le-au făcut în închisoare, informaţii referitoare la modul cum şi-au găsit moartea sau cum au reuşit să supravieţuiască etc.

Despre unii tovarăşi ai săi de suferinţă Ion Ioanid îşi aduce aminte foarte multe, despre alţii – doar câteva atitudini sau replici, iar uneori numai numele. Drept urmare, listele te fac să te gândeşti la un registru cu toate rubricile completate minuţios, din care însă, la un moment dat, umezeala a şters parţial cuvintele scrise cu cerneală. Avem de fapt o imagine a acţiunii devastatoare a timpului asupra unei memorii ieşite din comun.

Această memorie constituie ea însăşi o formă eroică de opoziţie faţă de regimul comunist, care nu urmăreşte altceva decât să-i facă pe oameni să uite ce-au fost, să uite în ultimă instanţă însuşi faptul că au fost oameni, ca să-i poată transforma într-o populaţie informă, amorală. Dacă ar fi ştiut ce bine înţelege şi cu ce precizie ţine minte deţinutul Ion Ioanid tot ce se întâmplă în jurul lui, gardienii l-ar fi considerat, fără îndoială, extrem de periculos, de parcă i-ar fi descoperit la percheziţie un aparat de fotografiat, şi ar fi avut grijă să-l lichideze pe inoportunul martor.

Nu numai personajele s-au păstrat astfel în memoria lui Ion Ioanid, ci şi zilele petrecute în detenţie, aproape toate cele peste patru mii de zile, în ordine cronologică. Ca şi în cazul oamenilor evocaţi, unele zile sunt reconstituite amănunţit, altele amintite în treacăt, iar altele se contopesc într-un fel de timp aluvionar, indistinct. Totuşi, şi în această privinţă, memoria autorului se dovedeşte uimitoare. Sute şi sute de intervaluri de câte douăzeci şi patru de ore sunt pur şi simplu recuperate din trecutul obscur şi aduse în plină lumină, în prezentul etern al literaturii.

Asistăm la scene care ne cutremură. Îi vedem pe deţinuţi – oameni din elita societăţii româneşti – plimbându- se de dimineaţa până seara în celule la fel de mici precum cuştile dintr- o grădină zoologică sau dormind pe pardoseala de piatră umedă şi rece, slabi, bolnavi, cu fruntea nemângâiată de nici o mână ocrotitoare. Îi vedem pe aceiaşi deţinuţi torturaţi cu sălbăticie de către oameni inferiori lor din punct de vedere intelectual şi moral. Luăm parte la momente de impresionantă solidaritate umană, împotriva căreia nu pot sta nici zidurile groase de piatră, străbătute de semnalele prin care prizonierii îşi trimit mesaje. Niciuna din evocările vieţii din închisorile comuniste din cele care s-au tipărit până acum la noi sau în alte ţări (și de care am eu cunoștință) nu dovedeşte această forţă de cuprindere a infernului în totalitatea sa.