La 28 iunie 1940, în urma unei înţelegeri cu Germania nazistă, exprimate în Pactul Molotov-Ribbentrop, teritoriile româneşti Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost cedate Uniunii Sovietice. Deşi au fost înlăturate, în 1941, trupele sovietice au reocupat aceste regiuni, în august 1944.

Azi, se împlinesc 84 de ani de la tragicul eveniment, iar consecinţele pactului sovieto-nazist încă nu au fost anulate și rămâne o problemă deschisă pentru milioane de români.

Azi ca oricând, extrem de puţinii martori rămași în viață ai evenimentelor tragice din 28 iunie 1940 povestesc urmaşilor ce s-a întâmplat atunci în teritoriile noastre. În iunie 2006, am avut norocul să realizez un interviu cu doi asemenea martori oculari. Azi,  acești scumpi bătrâni nu mai sunt în viață, dar povestirile lor au rămas și sunt extrem de valoroase pentru istorie.

Mărturiile unor foști liceeni ai României Mari care au văzut intrarea tancurilor sovietice în Basarabia

Regretații Victor Chilianciuc și Claudia Cobasnian (Cobăsneanu) au reprezentat una dintre cele mai de seamă familii basarabene, care a traversat toate perioadele istorice, de la ocupaţie – la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Cu idealurile încă vii ale anilor `20 -`30, aceşti oameni aveau marea speranţă că, totuşi, istoria se va repeta, într-un mod favorabil.

Claudia Cobasnian-Chilianciuc, eleva lui Alexandru Cristea, autorul melodiei imnului „Limba Noastră”, a văzut cum armatele sovietice au invadat satele noastre. Ea a fost sora maestrului muzicii corale românești, Boris Cobasnian, care s-a afirmat în Constanța. Odată cu raptul sovietic, familia ei nu reuşise să se refugieze peste Prut, traversând perioade extrem de dificile, fiind nevoită să-şi părăsească gospodăria, de frica deportării. La 28 iunie 1940, soţul Claudiei Cobasnian, doctorul în biologie Victor Chilianciuc avea 12 ani şi locuia în Chişinău.

„Am avut ocazia să urc într-un tanc şi să îmbrac o cască militară”

- Cum vă amintiţi ziua de 28 iunie 1940? Care era atmosfera oraşului Chişinău?

 Victor Chilianciuc: În dimineaţa lui 28 iunie 1940, a venit mama acasă cam tristă şi ne-a spus că ruşii vor să ocupe Basarabia. Având 12 ani, nu prea înţelegeam ce se petrece. Maturii povesteau despre teroarea din Rusia şi, involuntar, am început să plâng. În oraş, am văzut toate străzile încărcate cu tancuri şi cu maşini militare mici („polutorki”). Militarii care se numeau „boiţî” se lăudau că acele tancuri au fost în războiul cu Finlanda. Mulţi chişinăuieni, mai ales golănimea, ieşeau pe străzi ca să vadă ce se întâmplă.

Pe alocuri, se auzea:„Urrra…, urrra…” –  cu un „r” graţiat strigau evreii, care dăduseră buzna în centrul Chișinăului, din partea de jos a oraşului, unde locuia comunitatea lor. Unii orăşeni plângeau, iar alţii se bucurau. Cei mai mulţi care plângeau erau intelectualii, ascunși pe la casele lor. Ei ştiau ce înseamnă bolşevismul.

Pe strada Kogălniceanu, în faţa universităţii, s-au oprit câteva tancuri. Ostaşii chemau copiii să urce la ei. Am avut şi eu ocazia să urc într-un tanc şi să îmbrac o cască militară.

„Băiete, noi suntem fără Dumnezeu!”

- Aţi văzut violenţe? Care era spiritul orăşenilor?

 V.C.: Militarii sovietici au intrat paşnic în oraş. Altfel, ar fi aţâţat poporul împotriva lor. Ostaşii discutau cu orăşenii. Eu înţelegeam bine rusa, deoarece o învăţasem de la mama, care era originară dintr-un sat de la sud, unde se vorbeau preponderent ucraineana şi rusa.

Majoritatea localnicilor ieșiți pe străzi întrebau „eliberatorii” din tancuri dacă în URSS vor avea libertatea religiei, dacă n-o să le interzică să se roage. Militarii răspundeau că nu vor exista probleme în acest sens. „O să vă rugaţi cât veţi dori,” răspundeau. Unul dintre soldații sovietici mi-a spus-o direct: „Sluşai, paţan, u nas Boga net!” („Băiete, noi suntem fără Dumnezeu!”).

Tata unui prieten de-al meu era secretar la un liceu din oraş. A doua sau a treia zi, l-au şi arestat. Peste mulţi ani, prietenul mi-a povestit cum a fost chemat el însuşi la NKVD, unde îl terorizau: „A nu skaji, kakie tî deistvia protiv sovetskoi vlasti predprinimal?” („Ce acţiuni împotriva puterii sovietice ai întreprins?”) El le răspundea: „Mne bîlo toliko 12 let.” („Aveam doar 12 ani”), „Znaem mî…”(„Ştim noi”...), spuneau sovieticii.

„În două ore, armata sovietică a ocupat toată Basarabia”

 Claudia Cobasnian: La 28 iunie 1940, eram în satul de baștină. La un moment dat, s-a dat sfoară în ţară că toată lumea trebuie să meargă la o anumită intersecţie. Nu ştia nimeni de ce. Am aflat ulterior că era o acţiune organizată de întâmpinare a armatei sovietice. Aflasem de la cei maturi că Moscova a dat ultimatum Bucureştiului, ca în 24 de ore, să-şi retragă armata. În două ore, armata sovietică a ocupat toată Basarabia. Foarte mulţi militari români au nimerit în prizonierat, deoarece nu reuşiseră să se retragă. Aceasta, cel puţin, auzeam noi, copiii, de la  maturi.

„Soțiile ofițerilor ruși mergeau la piață îmbrăcate în cămăși de noapte”

 - Se ştia că a fost semnat Pactul Molotov-Ribbentrop şi că Basarabia a fost cedată?

 C.C.: Nimeni nu ştia nimic. Intelectualii care au reuşit, au fugit în România. După ce se instalaseră noii stăpâni, unii basarabeni au trecut Prutul, prin multe formalităţi. Alţii nu au reuşit să convingă autorităţile sovietice să-i lase să plece. În noaptea spre 28 iunie, unii intelectuali au aflat că teritoriul va fi ocupat şi s-au grăbit în două-trei ore să-şi adune câte o valiză de lucruri şi să plece. Cei care n-au reuşit, au fost ulterior cercetaţi şi arestaţi. Avocaţii, angajaţii primăriei sau profesorii se temeau să protesteze contra noului sistem. Ei ştiau că în URSS erau interzise orice fel de manifestaţii.

Militarii sovietici ocupaseră toate clădirile, lăsate de basarabenii refugiaţi. Cel mai mare şoc pentru noi a fost să vedem soţiile ofiţerilor ruşi, îmbrăcate în cămăşi de noapte (pe care le credeau rochii elegante, găsite în locuințele basarabenilor fugiți peste Prut, în care se instalau), cum mergeau la piaţă. Toată lumea povestea cât de reduse erau. Istoria cu măslinele a înconjurat întreaga Basarabie. Peste o scurtă perioadă după tragica zi, au fost scoase în vânzare măslinele rămase în depozitele rămase. Se formaseră cozi imense. Noi nu ştiam ce-i aia coadă aici, în Basarabia. Stăteam la rând şi două rusoaice vorbeau: „Nu ştiu ce găsesc oamenii ăştia în măslinele astea, că eu am luat două kilograme de măsline şi două de zahăr şi le-am fiert şi nu mi-a ieşit dulceaţa.”

„Un rol esenţial l-au avut grupările de propagandă duşmănoasă împotriva României”

- Cine erau organizatorii manifestaţiilor prosovietice?

C.C.: În toate satele, existau organizaţii comuniste, încă de pe timpul României Mari. Acestea nu erau interzise prin lege. Tatăl meu îl cunoştea pe şeful organizaţiei din satul nostru. Acţiunile pro-sovietice au fost bine pregătite. Un rol esenţial l-au avut acele grupări de propagandă duşmănoasă împotriva României.

- Exista lume foarte speriată, probabil...

V.C.: Majoritatea oamenilor erau nedumeriţi. Nu ştiau ce se petrece. Abia după o perioadă, basarabenii noștri şi-a dat seama că „eliberatorii” ceia nu erau ruşii care au fost în timpul ţarismului. Doar salahorii şi alte elemente de proastă calitate credeau că erau eliberaţi. „Până acum stăpâni v-au fost boierii. Acum noi suntem stăpâni”, ne ziceau „eliberatorii”.

„Dacă am fi ripostat atunci, astăzi am fi avut o altă soartă”

Mi-a povestit cineva că în timp ce militarii români se retrăgeau, mergea un ofiţer cu mai mulţi soldaţi în căruţă, iar un ţăran basarabean le spunea: „Am scăpat, în sfârşit, de jugul românesc.” Ofiţerul le răspundea: „Aţi scăpat de un jug de lemn, dar o să aveţi altul de fier.” Cam aşa s-a şi întâmplat.

România trebuia să se opună măcar formal acestei agresiuni militare. Am fost cedaţi la şedinţa Consiliului de Coroană. Dacă autorităţile române de atunci s-ar fi opus, ori ar fi tras măcar un foc de puşcă, cedarea din 1940, în plan internaţional, ar fi fost considerată drept o agresiune militară, însă am fost cedaţi. Dacă am fi ripostat, probabil, ar fi existat o altă cale pentru Basarabia.