De-a lungul istorie civilizației umane, multe religii antice au dorit să își însușească ziua în care astronomic vorbind, soarele câștigă bătălia cu frigul și întunericul iernii, prin creșterea duratei zilei față de noapte, și au facut acest lucru atribuind o nașterea mistica a divinităti supreme acestei date: 25 decembrie, data solstițiului de iarnă.

   Înaintea apariției dogmelor și ritualurilor religioase, importanța datei de 25 decembrie, a fost remarcată întâi de populațiile preistorice sedentare preponderant agricole și pastorale care, permițându-și construirea și întreținerea platourilor astronomice inclusiv a observatorilor deveniți ulterior șamani ori preoți, dată importantă pentru creșterea zilei față de noapte, a luminii și căldurii ( a Soarelui ), în fața întunericului și frigului. Ulterior, odată cu trecerea timpului și apariția fenomenului continuității de populații, aceste mici puncte de observație astronomică se transformă în altare, însă legătura strânsă dintre mișcarea astrelor vizibile și alegerea datelor pentru marile sărbători religioase este indiscutabilă.

Marile descoperiri ale societăților preistorice inclusiv observațiile astronomice, fenomenele astrale ciclice, calendarul, atât de necesare nu doar pentru agricultură și creșterea animalelor cât pentru realizarea unei minime prognoze de care depindea chiar existența comunității, se transmiteau repede. Societățile antice erau societăți deschise. Nu se cunoaște nici una care să nu fi împrumutat elemente culturale străine, care, ca urmare a împrumuturilor, să nu-și fi modificat, cel puțin sub anumite aspect, obiceiurile, nici una care să nu fi avut o istorie proprie.  Importanța zilei de 25 decembrie, solstițiul de iarnă, era cunoscută de milenii și celebrată  adeseori prin subsituiri de nașteri de zeități:

3000 î.e.n. – HORUS, zeul protector al Egiptului, devenit ulterior zeul soarelui, se naște pe data de 25 decembrie  de catre o mamă virgină – zeița Isis.

1300 î.e.n. – ATTIS, zeul frigian al vegetației și agriculturii legat de o dragoste imposibilă de marea zeiță mamă Cibele ( Sibila ), se naște pe data de 25 decembrie de către o mamă virgină – Nana.

1200 î.e.n. – MITHRA, zeul suprem al mitologiei persane, zeul luminii, se naște pe data de 25 decembrie dintr-o mamă virgină.

500 î.e.n. – DIONIS, zeul vegetației, vinului, fertilității, extazului, una dintre cele mai importante divinități ale antichității, considerat de geți ca eliberatorul de anotimpul rece, se naște pe data de 25 decembrie.

Anul 0, ( posibil 5 î.e.n. ) – Iisus Hristos, divinitatea centrală a religiei creștine, se naște pe data de 25 decembrie de către o mamă virgină – Maria.  

   Mitul cosmogonic este folosit de toate societățile umane indiferent de timp, drept paradigmă, model exemplar, pentru toate felurile de facere / construcții / nașteri profetice. Nimic nu asigură mai bine succesul / rezistența în timp a unei creații ( o casa, un copil, un sanctuar ) decât copierea celei mai mari dintre toate creațiile, cosmogonia.  Repetiția simbolică a creației / nașterii implică o reactualizare a evenimentului primordial, întoarcerea la începuturi se traduce printr-o reactivare a forțelor sacre care s-au manifestat atunci pentru prima oara. Dacă lumea a fost readusă prin ritual la starea din momentul când a luat ființă, dacă gesturile pe care le-au săvârșit zeii pentru prima dată în “illo tempore” au fost reproduse, societatea și întreg cosmosul au devenit ceea ce fuseseră atunci, cândva: pure, puternice, fertile, cu toate posibilitățile intacte.  

   Cea mai recentă ipostază a acestei repetiții este fixarea datei Nașterii Domnului Iisus Hristos pe 25 decembrie. Scena creștină imagistic-spirituală al acestui sacru moment păstreză simboluri precreștine ce o înnobilează și îi dau o latură predestinată / profetică.

• Piatra. Deși nașterea Mântuitorului s-a petrecut într-un staul ( adăpost de animale ), mai exact într-o iesle ( locul unde este pusă fâneața, hrana vitelor ), imagistica creștină o prezintă într-o peșteră. Încă din neolitic, cca. 6000 î.e.n. arheologii confirmă rolul sacru al pietrei care, prin durabilitate, este atributul divinității, în timp ce al omului este lutul / pămîntul. Orice mare divinitate trebuia să se nască din piatră, din pântecele Marii Zeițe Mamă, peșterile fiind locul primordial al începutului de lume și locul unde s-a oficiat milenii la rând ritualul sacru. La fel ca la Mithras, piatra ca garant al apariției unei divinități, nu putea să lipsească din scena Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos.
• Animalele totem. Taurul și măgarul, care în scena creștină a nașterii încălzesc prin suflul lor copilul abia născut, sunt două simboluri care delimitează întreaga acțiune profetică a celui care s-a nascut. Taurul, ca simbol al fertilității și a posibilităților nelimitate, substituit al divinității solare încă din neolitic, se poate constitui într-un început promițător, protector. Măgărușul, mânzul asinei, este simbolul sfârșitului, pe el Mântuitorul va intra în Ierusalem în ultima s-a încercare de a face o schimbare spiritual majoră, așa cum a profețit Zaharia.
• Steaua. În toate miturile precreștine,păstrate și în basmele / legendele ancestrale din zona balcanilor, o anumită stea este martoră la nașterea mistică, marcând astfel un erou, o divinitate, un copil cu destin special ce va influența întreaga comunitate. Iisus se naște sub o astfel de stea.

   Pe teritoriul locuit de geto-daci, de vlahi și apoi de români, tradiția populară multimilenară, datinile și miturile, dezvăluie o divinitate autohtonă celebrată în ziua de 25 decembrie: Moș Crăciun.     

   Îmbătrânirea timpului calendaristic și sfârșitul anului contemporan la solstițiul de iarnă sunt anunțate pe teritoriul României de două personaje mitice și mult îndrăgite din calendarul popular: Moș Ajun și Moș Crăciun. Cuvântul determinant „moș”’ ce însoțește cele două nume, face parte din fondul lingvistic autohton. Din păcate, așa cum ne dezvăluie marele etnograf Ion Ghinoiu, pentru numele propriu Crăciun lingviștii au insistat să-i găsească cu orice preț origini latine ( crastinum ), slave ( krasun ) ori albaneze ( kercum ), ignorând evidența etnografică și anume că acest cuvânt are origini autohtone pre-geto-dacice la fel ca și personajul desemnat de acesta.

   Crăciun este un zeu solar indo-european, bine înrădăcinat în spiritualitatea carpato-danubiană cu mult înaintea invaziei Imperiului Roman în Dacia. Sincretismul religiilor precreștine cu creștinismul ( în special după sec. IV-VI en ) al sărbătorilor solstitiului de iarnă este bine reprezentat în legenda Nașterii Domnului Iisus Hristos. Multe elemente precreștine există ascunse în toata religia creștină din zona balcanilor, biserica fiind nevoită să facă numeroase compromisuri pentru a se impune pe un teritoriu necreștin dar cu puternice trăiri similare dorințelor creștine, dominat de religii și mituri considerate arbitrar păgâne dar care satisfaceau nevoia de spiritualitate a populației autohtone. Strategiile bisericii creștine pentru înlăturarea zeului Crăciun din memoria credincioșilor sunt variate. Printre ele, biserica a suprapus peste data celebrării Crăciunului, 25 decembrie, alte două sărbători: una precreștină, Anul Nou, celebrată la Calendele lui Ianus  ( 1 ianuarie ) și alta creștină, Nașterea Domnului, adusă de pe 6 ianuarie unde aceasta fusese fixată impreună cu Botezul Domnului.

   Coabitarea acestor sărbători precreștină și creștină se manifestă astfel: românii celebrează în biserică Nașterea Mântuitorului, iar in afara bisericii, Crăciunul. În calendarul multimilenar popular sărbătoarea de pe 25 decembrie este numită Crăciun, în calendarul oficial bisericesc, Nașterea Domnului, Crăciunul.

Să nu uităm că în postul Nașterii Domnului, la Ignat ( 20 decembrie ), românii sacrifică ritual porcul, jertfă supusă apoi unui rit funerar de incinerare, Pârlitul Porcului, după care i se face pomenirea, numită Pomana Porcului. În antichitate, porcul a fost substituit ritual al mai multor zei și zeițe: Demeter, Adonis, Osiris, Attis. În vechiul Egipt, deși era considerat un animal dezgustător, oamenii jertfeau porcul și îl mâncau ritual într-o anumită zi din an în cinstea zeului Osiris. Din impresionanta bogăție de tradiții românești legate de sărbătorile solstițiului de iarnă sunt de remarcat colindele de Crăciun însoțite de măști care mor și renasc în locul zeului: Turca, substituit ritual al zeului Mithra și Sivu sau Vasilică, substituit al zeului Crăciun.

Toate ritualurile de Crăciun, ca de altfel toate marile sărbători antice, erau însțite de cântece liturgice. Cele referitoare la momentul solstițiului de iarnă, poartă astăzi numele de Colinde; poate numele original nu a fost cu mult diferit de acesta, cuvintele din versuri nu au fost cele de azi deoarece limba evoluează, dar linia melodică, personajele și acțiunea din narațiunile colindelor sunt cele originale. Motivul este simplu: un cântec obișnuit se poate cânta oricând, de sute de ori doar pe parcursul unui singur an, în mii de ani de sute de mii de ori, prin urmare se poate schimba. Cântecul sacru, colindul, se cântă doar o singură dată pe an și doar atunci când trebuie și de cine trebuie, și astfel șansele de a se modifica sunt foarte mici.

La solstițiu de iarnă, credincioșii ca să-și ajute astrul zeificat, Soarele, să urce pe cer și să-și recapete puterile, aprind focuri ritualice și rostogolesc de pe dealuri roți arzând. Țăranii români, îngropă și astăzi anul vechi pe dealuri, în preajma acestor focuri.

   Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun, a pătruns în România din nordul și vestul Europei în secolul XIX, împodobirea pomului de Crăciun s-a suprapus peste obiceiul autohton al incinerării arborelui mort, numit butuc de Crăciun. În mituri și toponomie, stejarul este substitut ritual al marilor eroi: stejarul din Borzești, pentru Ștefan cel Mare, stejarul lui Mircea, pentru Mircea cel Bătrân, Gorunul lui Horea etc. Prin urmare, arborele dăinuirii la români este stejarul și nu bradul. Pădurile de stejar sunt numite de români dumbravă, termen cert de origine indo-europeană la fel ca și cuvântul Crăciun.

   Lumea antica este creația unei ființe supranaturale – creație divină și în consecință sacra în însăși structura sa. Omul a fost creat și civilizat de ființe supranaturale, comportamentul său și totalitatea activităților sale aparțin istoriei sacre, iar această istorie trebuie să fie păstrată cu grijă și transmisă intacta generațiilor următoare.

   Orice nume poartă sărbătoarea de pe 25 decembrie, acum avem datoria să trăim în speranță Nașterea Mântuitorului ca parte indisolubilă din spiritualitatea universală, indiferent de timp și spațiu, deoarece ea marchează reaprinderea încrederii în bine, atribut al veșniciei, într-o ciclicitate ce leagă omul de natură și astre.

Iar noi românii vom celebra încă o dată, din parcursul de mii de ani al acestui popor, una dintre cele mai îndrăgite sărbători când fiecare om își așteaptă moșul. Moș Crăciun.