Există un Dumnezeu al ziariștilor! Este Cel ce face ca atunci când te aștepți cel mai puțin, să capeți un răspuns de mare importanță, pe care nu ai somn, până nu-l transformi într-un subiect de articol despre care crezi că va însemna ceva, pentru cineva. Trufie deșartă, fără de care gazetăria nu ar exista, dar deja divaghez. O recentă discuție telefonică aparent banală, una amicală, ca între oameni care simt nevoia să se întrebe din când în când de sănătate și despre ce mai este, ce o mai fi, ce-om mai păți, a virat spre subiectul „23 August 1944”.

Graficianul academician Eugen Mihăescu, căci cu domnia sa purtam conversația, mi-a povestit un fapt senzațional. În urmă cu mai bine de 40 de ani, a primit o carte de la marele jurnalist interbelic Pamfil Șeicaru. Lucrarea apărută în anul în anul 1978, în Germania, la Editura Curentul, conține articolele scrise și publicate de jurnalist în ziarul Curentul în perioada ianuarie-august 1944, reproduse în forma originală, fotocopiată.

Ei bine, academicianul Eugen Mihăescu mi-a atras atenția asupra prefeței acestei cărți, un veritabil document istoric, practic necunoscut publicului românesc. În el, Pamfil Șeicaru nu face altceva decât să aștearnă în scris o serie de experiențe personale în legătură cu pregătirea a ceea ce avea să se numească Lovitura de Stat de la 23 August 1944. Peste surpriza pe care mi-a produs-o imaginea de haos din Externele vremii, peste stupoarea pe care mi-a provocat-o imaginea unui Iuliu Maniu absolut autist în chestiuni de politică externă, cele relatate de jurnalist m-au dus cu gândul la o altă lovitură de stat, cea din Decembrie 1989.

Dacă în cazul lui Decembrie 1989, doar Ion Iliescu mai neagă influența sovietică, directă și indirectă, în privința Loviturii de Stat de la 23 August 1944 nu mi-am pus până acum problema aceleiași prezențe-motrice. După ce am citit textul-document al lui Pamfil Șeicaru, m-am dumirit, vorba lui Nae Ionescu, și îi dau totală dreptate conf. univ. dr. Gavriil Preda, coordonatorul cărții „23 august 1944. Legende și adevăr. Controverse și evaluări”, apărută zilele trecute la Editura Evenimentul și Capital, cel care mi-a spus: „Adevărul despre 23 August 1944 se află în arhivele de la Moscova”.

Mai jos, reproducerea integrală a textului lui Pamfil Șeicaru:

 

Certitudinea lui Iuliu Maniu

 

În decembrie 1943 revedeam Lisabona pentru a doua oară. O văzusem în 1941. Dacă în 1941 îngrijorarea generală era că Germania național-socialistă ar putea obține o victorie tot atât de fulgerătoare cum a obținut în 1940 asupra Franței, firește cu o rezistență mai prelungită din partea Rusiei sovietice datorită și numărului și spațiului, în 1943 teama era că s-ar putea, datorită sprijinului  anglo-american, ca armatele Rusiei sovietice să se reverse impetuos asupra Europei. Teama era nu numai a opiniei publice în 1941, ci și a șefului guvernului portughez Salazar, care, în audiența pe care am avut-o, s-a întreținut îndelung asupra raportului de forțe dintre Germania național-socialistă   și Rusia sovietică. Salazar nu avea nici o simpatie fata de Hitler și nici față de regimul nazist.

Contrastul dintre temerile din 1941 și gravele preocupări de la sfârșitul anului 1943 era izbitor. Chiar în Portugalia, așa de departe de frontul de luptă, pericolul unei victorii a Rusiei sovietice se conturase. Straniu, la legația  României nici o preocupare, deși  frontul  rusesc se apropia  de Nistru. Spre marea mea surpriză se bagateliza participarea armatei noastre în lupta contra Rusiei sovietice. Un atașat de  legație își bătea joc de discursurile lui „Ică”, în care nu lipsea „arcul carpatic”. I-am atras atenția că Mihai Antonescu este ministru de externe și cred că nu este cuviincios să se exprime în bătaie de joc despre șeful lui  ierarhic. Mi-a răspuns: „Ministrul   de externe este Buzel.” Mi-am exprimat nedumerirea auzind pentru prima oara acest nume. M-a lămurit că pentru el,  cel care era de fapt ministrul de externe se numea Niculescu-Buzești și nu-i venea să creadă că eu ignoram existența lui.  (N.M. Grigore Niculescu-Buzești - Diplomat român, din 1940, șef al Direcției Cabinet, al Direcției Personal și al Cifrului din Ministerul de Externe, principala sursă care a furnizat regelui Mihai și Opoziției documentația necesară negocierilor cu Aliații pentru ieșirea României din război. Răsplătit imediat după 23 August cu numirea în fruntea Ministerului de Externe, în guvernul Sănătescu.) La întoarcere  am făcut  un popas la Geneva, unde l-am văzut pe ministrul  Vespasian Pela. La masa ce mi-a oferit-o mi-a prezentat pe cei doi  atașați de legație,  Rădulescu-Pogoneanu și Anastasiu. Nu mică mi-a fost surprinderea când cei doi atașați,  fără sa se jeneze de prezența lui Pela, atacau acțiunea României contra Rusiei sovietice, iar ministrul nu a găsit că este necesar să le impună o atitudine care le era obligatorie fată de politica  guvernului  român.

M-a invitat după dejun să facem o plimbare. Vroia să-mi explice toleranța lui. Recunoștea că purtarea celor doi atașați de legație era o abatere gravă, dar chiar dacă motivat ar  cere rechemarea lor, ar fi inutil, dat  fiind că Mihai Antonescu nu va face nimic. „La externe Niculescu-Buzești și Rădulescu-Pogoneanu, fratele cel mare al atașatului, conduc  ministerul. Mi-aș face doi vrăjmași fără să pot obține rechemarea lor.” Era vizibil că Mihai  Antonescu nu avea nici o autoritate  asupra celor ce dețineau de fapt posturile cheie ale ministerului. Peta vroia să-și asigure amiciții   utile când politica anti-rusa va fi schimbată. De altfel cea mai mare parte a personalului de la externe rămăsese credincioasă politicii pro-ruso-sovietice instaurata din 1933 de Titulescu.

Eram cu atât mai mult  îngrijorat cu cât avusesem la Lisabona o expunere clară a politicii Angliei și Statelor Unite  față de Rusia sovietica. Îl cunoșteam  pe colonelul  Kovalewski din  1935 când era atașat militar al Poloniei  la București. Când a fost informat că sunt la Lisabona a ținut neapărat să mă vadă și mi-a comunicat-o  prin  Pangal, fostul  ministru  al României în Portugalia.  La cina ce mi-a oferit-o era prezent și contele  Schenbeck,  fost ambasador al Poloniei  la București și ulterior ministru adjunct la externe.  În cursul cinei nu s-a adus în  discuție nici o tema politică,  dar la sfârșitul mesei colonelul  Kovalewski și-a exprimat dorința să trecem în biroul lui ca  să-mi comunice  unele informații. M-a surprins  ca nu a asistat  la această convorbire contele Schenbeck și nici Pangal.

Kovalewski m-a prevenit ca informațiile comunicate să nu le notez, ci să le memorez,  dat fiind că el este îndeaproape  supravegheat de serviciile de informații germane. Tot ce-mi va expune să comunic cât mai exact mareșalului Ion Antonescu și să-1 rog a le comunica, dacă se poate, și  lui Iuliu  Maniu. Redau cele comunicate  de colonelul  Kovalewski privitor la situația atât a Poloniei  cât și a României în momentul conferinței de la Teheran: „Președintele Roosevelt a săvârșit o prima greșeala de a fi acceptat să fie găzduit  la ambasada sovietică și sa aibă prima  întrevedere cu Stalin fără sa fie prezent și Churchill. Din informațiile lui, Roosevelt este înclinat să facă Rusiei  sovietice toate concesiile pentru a obține prietenia  lui  Stalin. Stalin  a comunicat   lui   Roosevelt  și  lui Churchill  din  primul  moment și fără menajamente că el menține în Europa orientală și în  Balkani revendicările pe care el le-a prezentat lui Hitler și el înțelege să mențină ceea ce a obținut de la Hitler. Era exact ceea ce comunicase lui Antony  Eden, ministrul   de externe al Marii Britanii,  cu prilejul vizitei acestuia  la Moscova în noiembrie 1941.

Tot ce spera Kovalewski  era să poată fi salvată legătura de cale ferată Cernăuți-Lemberg: „Va fi foarte greu deoarece Churchill nu-și poate impune punctul de vedere lui Stalin   dacă Roosevelt nu-l va sprijini în dorința lui de a obține  prietenia  lui Stalin. Atât situația Poloniei  cât și a României este deosebit de grea, fiind la bunul plac a lui  Stalin."  Am rezumat în esență  ceea ce mi-a spus colonelul   Kovalewski,  așa de bine  informat  în ce privește Rusia sovietică.

La întoarcere am văzut pe mareșalul Antonescu pe la sfârșitul lui februarie 1944. M-a ascultat cu mare atenție și nu s-a arătat surprins de cele ce i-am comunicat din partea lui Kovalewski.  Când i-am  redat  dorința colonelului Kovalewski de a-i comunica și lui Iuliu Maniu cele transmise, mareșalul mi-a spus: „Chiar  te rog să-i comunici ca să se convingă că în zadar va tot aștepta cele două brigăzi anglo-americane aeropurtate. Roosevelt și Churchill  nu vor intra în conflict cu Stalin din o prea mare simpatie pentru România ca și pentru Polonia.” L-am văzut pe Iuliu Maniu la Mihai  Popovici. Mihai  Popovici avea un început  de surzenie și eram obligat  să vorbesc cât mai tare și sa repet ca să fiu înțeles. I-am atras atenția lui Iuliu Maniu că servitorii pot auzi și transmite lui  Cristescu, directorul general al Siguranței. Cu un zâmbet Maniu m-a liniștit: „Apoi  sunt oameni  de credință, nu avea nici  o grije.”  Totuși un raport a fost făcut de Cristescu mareșalului Antonescu în care reda exact convorbirea. Șeful siguranței nu știa că transmisesem lui Iuliu Maniu din ordinul celui căruia mă denunța.

După ce am fost ascultat cu obișnuita lui atenție, Iuliu Maniu a ținut să împrăștie temerile mele de viitor spunându-mi: „Nu fiți neliniștit, dvs. citiți prea adesea pe Goebbels și vă lăsați influențat de propaganda lui. Mă rog, cum poate ști colonelul Kovalewski tocmai din  Lisabona ceea ce s-a discutat  la Teheran? Și el este victima propagandei hitleriste care împrăștie în  toată lumea născocirile ei diabolice să zăpăcească lumea. Pentru liniștea dvs., mulțumindu-vă   pentru cele comunicate, vă pot spune că nimic nu se va schimba în Europa centrală și în Balkani, cu atât mai mult în ceea ce privește frontierele țării, fără ca în prealabil dl. Churchill și președintele  Roosevelt să mă consulte. Nu-l mai citiți pe Goebbels.” I-am replicat:  „Cum să-1 citesc când nu știu  germana, dvs. puteți să-1 citiți.”  A zâmbit indulgent.

Am plecat uluit de atâta siguranță care era iluzorie. Anturajul îi servise drogul menit  să-l dezorienteze în așa măsură că era o totală alterare a obișnuitei prudente a lui Iuliu Maniu. Rezemat pe această iluzorie certitudine („nimic nu se va schimba în Europa centrala și în Balkani cu  atât mai  mult în ce privește frontierele României”), deși era informat de mareșalul Ion Antonescu  de începutul negocierilor de la Stockholm în luna noiembrie 1943 din inițiativa  lui Stalin, nu a cerut să trimită și un observator cel puțin la aceste negocieri.

Și tot dominat de aceasta iluzorie certitudine a cerut mareșalului să-1trimită pe Crețeanu  ca ministru al României la Ankara, să obțină trimiterea lui Barbu Știrbei la Cairo, în timp ce se urmau de către  mareșal, negocierile la Stockholm, în  vederea unui  armistițiu, ca și sprijinul   acordat regelui Mihai să opereze lovitura de stat din 23 August  1944: arestarea mareșalului în chiar biroul regelui, unde fusese chemat în audiență. Care a fost atitudinea lui Iuliu Maniu față de această dezonoranta capcană întinsă de rege mareșalului Antonescu?

Ca martor la procesul mareșalului, Maniu a declarat: „Nu știu ce s-a petrecut în noaptea de 23 August.” Ciudat! Vișoianu, în depoziția ca martor în procesul intentat de Dianu  contra  cărții „Internaționala  trădătorilor” a declarat: „Președintele Maniu cunoștea toată desfășurarea evenimentelor, pentru că aceasta se făcea sub autoritatea  lui. El cunoștea  toată dezvoltarea situației”  (Lucrarea „Les Comunistes  demasques”,  pag.469).

Lovitura de stat s-a făcut pentru a înlesni încetarea unilaterală a focului, calificata în orice tratat de drept internațional ca o capitulare „en rase campagne”, adică capitulare fără condiții  cerută insistent de Steed la emisiunea  B.B.C. din 5 decembrie 1943, la puțin timp după inițierea de către Rusia sovietică a negocierilor de la Stockholm.

Când Iuliu  Maniu a văzut avalanșa consecințelor loviturii de stat, a trimis pe aviatorul  Bâzu Cantacuzino cu o scrisoare către Churchill. Ajuns la Roma, comandantul forțelor aliate generalul Alexander i-a luat scrisoarea dându-i ordin să se întoarcă  la București.

Așa a expirat  certitudinea iluzorie care a dus pe Iuliu Maniu la grea rătăcire. Și țara a urcat calvarul capitularii  fără condiții.

Pamfil Șeicaru