Încă mai aveam prin casă în ’68 vederi cu imaginea muntelui Tâmpa pe care scria Stalin. În 1960, abia la șapte ani de la moartea dictatorului rus, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat ordin să se revină la numele de Brașov.

Eram copil de 11 ani, în august 1968, extrem de atent la discuțiile ”oamenilor mari”, fie din curiozitate, fie pentru că în acele vremuri nu aveam alte preocupări decât cititul cărților, privitul la televizor sau joaca în fața ”blocului de militari” de pe Calea București. 

Îmi așteptam cu mare-mare bucurie sărbătoarea de ziua mea, pe 25 august, deoarece, ca niciodată prietenii din blocul meu nu plecaseră în vacanță la bunici. Făceam liste peste liste de invitați și îi propuneam mamei meniuri de tot felul. Atunci totul, inclusiv tortul, se prepara în casă. Toboș-tort și prăjiturile ardelenești umpleau mesele la fiecare aniversare, fie că ea se petrecea în casă de român, sas sau ungur. 

Ei bine, în toiul tuturor acestor pregătiri din mintea și din sufletul meu, îi simțeam pe ai mei că nu rezonează la fericirea mea, că sunt preocupați de alte chestii de care eu și fratele meu nu trebuia să știm. Tata venea de la comisariat târziu, iar semnul că se petrece ceva ”secret” era că se închideau în bucătărie să discute, iar pe noi ne închideau în sufragerie și ne lăsau să ne uităm la televizor nesupravegheați.

Pe la jumătatea lui august, tata avusese și o alarmă, își luase valiza și plecase în toiul nopții. A doua zi, însă, s-a întors acasă și s-a revanșat față de noi: ne-a făcut cartofi prăjiți,cum numai el știa să facă! Cred că din acea seară au început ”ședințele” lui cu mama, în bucătărie.

Bunica era convinsă că începe războiul cu rușii

Doamne, ce sonerii aveau telefoanele cu furcă de pe vremuri! Aud sunetul, țârâitul acela cu pauze, și acum. Mi-a bântuit copilăria, adolescența și perioada maturității de până la 27 de ani, ca oricărui copil de militar al Armatei Române din perioada ceaușistă. Soneria telefonului ne aducea, cel mai des, vești pentru tata. Convocări de urgență la comisariat, exerciții de alarmă sau chiar alarme pe bune, când ceva important sau periculos se întâmpla în țară.

În septembrie 1984, țârâitul acela alarmant a sunat pentru ultima dată în casa noastră. Ne-a adus cea mai devastatoare veste: tata murise noaptea la Spitalul Militar din București, după o operație de hernie. Avea doar 55 de ani. Colonelul de artilerie, ajuns într-o poziție importantă a Armatei în Comisariatul București, a plecat misterios și pe tăcute dintre noi, chemat – de data aceasta – de o alarmă divină și nu de cea ordonată de ministrul Apărării sau de șeful Marelui Stat Major.

Telefonul acela din august 1968 nu-l voi uita niciodată. Nu pentru că mi-a stricat aniversarea zilei de naștere, ci pentru că din momentul acela n-am mai știut două luni de tata. Îl văzusem cum a plecat seara cu micuța lui valiză de alarmă, din lemn galben, lăcuită, ținută mereu pe un raft, sus la intrarea în apartament, de care noi nu aveam voie să ne atingem niciodată.

Vreo 3 zile, eu și frate-meu nu ne-am făcut griji prea mari. Pe 24 august, însă, când am întrebato pe mama când începem pregătirile pentru ziua mea care era a doua zi, am înțeles că se petrecea ceva grav. ”Nu e momentul acum, Simona, tata nu vine acasă”, mi-a zis și a izbucnit în lacrimi. Mintea mea de copil m-a dus cu gândul la un divorț dintre părinții mei, așa cum văzusem eu prin filme. Am avut curaj s-o întreb asta, iar mama m-a luat în brațe, a plâns până s-a descărcat și m-a asigurat că niciodată nu se va întâmpla asta.

Peste câteva săptămâni, când tata tot nu apăruse, iar noi am văzut că lipsesc și alți ofițeri de la noi din bloc despre care copiii lor ne-au spus că ”au plecat la alarmă”, am reluat discuția cu mama. Așa am aflat de ce era nelipsită din fața televizorului la Telejurnal, de ce în fața blocului vecinele vorbeau despre rușii care invadaseră Praga, de ce ne sunau toate rudele și de ce bunica din Călărași, mama mamei, a anunțat că vine să stea cu noi. Și a venit… cu geanta ei plină de cărți de rugăciuni și iconițe, cu fitile pregătite pentru candelă, cu mir și tămâie.

Am auzit-o spunându-i mamei: ”Am să mă rog pentru Gigi să vină sănătos acasă de pe unde l-or fi dus. O să înceapă războiul, dar ăsta poate fi războiul românilor, ne apărăm de talpa rușilor, dar și pentru că cehii sunt buni, oameni de ispravă. Știu de la taică-tu, care a stat și în lagăre cu ei în cele două războaie mondiale”. Mi-aș fi dorit să nu fi ascultat niciodată pe la ușă, să fi auzit ce a spus bunica.

Frica mi se cuibărise în suflet. Începusem școala în septembrie și când ajungeam în bancă deschideam penarul în care aveam poza tatei și îmi țâșneau lacrimi de dor. Într-o zi din octombrie (cred), a apărut acasă. Nici atunci, nici mai târziu, când discutam despre ce s-a întâmplat la Praga în 1968, nu mi-a spus unde a fost în acele luni. Mi-a zis, ca un lucru pe care să-l țin minte, că americanii, chinezii și Tito ne-au scăpat de invazia gândită de URSS.