1910 - Înființarea Serviciului național de contraspionaj militar Regele Carol I deci de să apere România de ofensiva spionajului bulgăresc

1910 - Înființarea Serviciului național de contraspionaj militar Regele Carol I deci de să apere România de ofensiva spionajului bulgăresc

Între anii 1885 și 1896, din nevoi proprii de apărare militară a teritoriului național, dar și ca obligații asumate față de Puterile Centrale care doreau ca România să blocheze accesul rușilor spre sudul Europei, țara noastră a construit linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, completată cu o vastă centură de apărare în jurul Bucureștiului.

Centura avea 75 km, cu 18 forturi și 18 uvraje intermediare, plasând Bucureștiul printre cele mai puternice cetăți ale Europei. Uvrajele erau înarmate (după starea lor din anul 1908) cu 248 de tunuri blindate și cu 54 de tunuri de asediu stabile. La acestea se adăuga o putern

Nevoia unui serviciu de Contraspionaj

Demersul întâmpina însă două probleme. Prima, pe timp de pace competența organelor militare se întindea doar pe zona situată de-a lungul frontierelor, în timp ce, în afara acestei zone, atât în interiorul, cât și în exteriorul țării, atribuțiile în domeniu reveneau Direcției Poliției și Siguranței Statului (DPSG).

Ne puteți urmări și pe Google News

Cea de-a doua problemă era de natură juridică, în sensul că instrumentarea cazurilor de spionaj revenea doar organelor civile, cu precizarea că în caz de spionaj militar la anchetă participa și un delegat al Marelui Stat Major (Secția a II-a). Legile țării - Codul Penal din anul 1864, legea de organizare a Ministerului de Interne din anul 1892 și cea de modificare din anul 1897, cât și Legea de organizare a Poliției Generale din 1 aprilie 1903, toate aveau dispoziții clare: „Numai ofițerii de poliție [judiciară] pot încheia acte pentru constatarea infracțiunii de la legi și regulamente”. Asta însemna că orice investigație judiciară, procedură ce consta în totalitatea măsurilor obligatorii luate pentru constatarea infracțiunii, descoperirea, prinderea și predarea infractorului justiției (probarea infracțiunii), se executa numai de ofițerii de poliție judiciară și de magistrați. Numai aceștia erau împuterniciți prin lege să execute astfel de operații (de regulă absolvenți ai Facultății de Drept), în timp ce ofițerilor de la Marele Stat Major al Armatei Române nu li se recunoștea această capacitate decât în cazul stării de asediu (conform legii din anul 1864) sau a stării de război. Așadar, dacă militarii doreau să aibă un cuvânt de spus în contracararea spionajului militar pe întreg teritoriul național erau obligați să colaboreze cu organele civile ale Internelor, caz în care unica soluție era înființarea unui serviciu comun (mixt) de contraspionaj.

1897 - prima încercare nereușită

O primă inițiativă în această direcție a avut loc în iunie 1897, când Marele Stat Major al Armatei Române i-a comunicat ministrului de Interne că „În vederea apărărei țerii și Siguranței noastre interioare (...), în special în București, s-a dispozat să se înființeze la Statul Major General al Armatei un Serviciu de Informațiuni [contraspionaj – n.n.]”. Ca urmare, ministrul de Interne era rugat de Marele Stat Major să „pună la dispozițiune doi agenți ai Siguranței Publice, dintre cei mai îndemânatici (după cum urmează și în alte state) și cari ar vorbi o limbă streină de preferință bulgară sau rusă”.

Totuși, documentele de arhivă (identificate) nu confirmă concretizarea acestui serviciu, o dovadă fiind și faptul că la 9 august 1901 colonelul Al. Averescu continua să solicite serviciile agenților secreți ai Siguranței la asigurarea manevrelor organizate de Armata Română în teritoriu.

Serviciul de contraspionaj și legislație

În anul 1905, înregistrăm un nou demers, al miniștrilor de Interne și de Război, care trimit Parlamentului României Proiectul Legii contra spionajului pe timp de pace, cu următoarea motivație: „Mijloacele de apărare ale unui stat constau nu numai în organizarea din timp de pace a puterii sale armate, dar încă și în cunoașterea amănunțită a măsurilor pe care țerile vecine le iau pentru siguranța lor și care măsuri pierd din valoare atunci când ele sunt cunoscute de puterile interesate. Prin urmare, cea mai de căpetenie grijă a guvernului unei țări sub acest raport trebuie să fie de a asigura păstrarea secretului dispozițiunilor care se iau în interesul apărărei naționale”. S-a opus însă Ministerul Justiției, care a explicat că „Proiectul legii contra spionajului” este vag formulat și ar permite abuzuri grave asupra libertăților constituționale.

De precizat că legi ale contraspionajului pe timp de pace fuseseră adoptate deja în Rusia (ostilă) în anul 1892; în Germania (aliată) în anul 1893; iar în anul 1886 și în Austro-Ungaria (aliată).

Răscoalele țărănești din 1907 și spionajul bulgăresc

La noi, în mai 1907, în timpul răscoalei țărănești, conștienți de lipsurile sistemului, militarii încearcă o mică reformă a domeniului informațiilor printr-o nouă schemă de organizare a Marelui Stat Major al Armatei Române. Însă rezultatele nu erau cele scontate, dovadă că, în acea toamnă, la Oficiul Poștal din Odobești câțiva agenți bulgari conduși de un anume Hesapcieff au fost prinși cu câteva hărți militare secrete ale liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați. Cazul a fost preluat spre cercetare de Iancu Panaitescu, pe atunci director în Poliția de Siguranță. S-a alcătuit o echipă mixtă de agenți (Siguranță - Marele Stat Major), un agent fiind trimis în secret la Sofia pentru a investiga la fața locului rădăcinile organizației de spionaj care acționa în România. Acolo, agentul „No. 51” a stabilit că Gh. Hesapcieff era locotenent de artilerie în armata bulgară (Laboratnătă Roată), având legături cu armata țaristă, el fiind fiul colonelului Hesapcieff, atașatul militar bulgar la București. Atașatul nostru militar la Sofia, Nicolae Petală, stabilea și el că, în anul 1906, 32 de ofițeri ai armatei bulgare și-au efectuat concediul de odihnă în România în scop de spionaj.

Concluziile anchetei lui Iancu Panaitescu au fost înaintate și ministrului de Război, atrăgându-se atenția că: „Spionajul s-a făcut de oamenii armatei bulgare, însă faptul că zona spionată este linia fortificată Focșani- Nămoloasa nu exclude posibilitatea ca acest spionaj să fie făcut în contul rușilor (…). În ipoteza că spionajul a fost făcut pentru ruși, este posibil ca adnotările din hărți să fie relative la etapele probabile ale unei armate în marș, care ar veni din nord-estul Moldovei spre linia fortificată”. Subliniind gravitatea situației, Iancu Panaitescu solicita ministrului ca „Marele Stat Major al Armatei să înființeze un Serviciu de Contraspionaj, care să fie bine organizat, spre a putea demasca cu înlesnire pe spionii care mișună prin țară. Bulgarii sunt la curent cu tot ceea ce se face și pune la cale în Armata și Marina noastră și sosesc la timp spre a urmări și a se informa de ceea ce îi interesează”.

Totuși, militarii își amânau decizia, temându-se că o astfel de structură putea duce la anumite ingerințe ale civililor în treburile lor interne. Negocierile sunt reluate însă odată cu crearea Direcției Poliției și Siguranței Generale a Statului (DPSG), conducerea statului chemând factorii responsabili din Armată să se integreze noilor măsuri și să purceadă împreună cu civilii la crearea unui serviciu comun de contraspionaj militar.

12 agenți, primii ofițeri de contraspionaj

În consecință, la 8 februarie 1908, generalul Grigore Crăiniceanu, șeful Statului Major General al Armatei Ro-mâne, s-a prezentat la generalul Alexandru Averescu, ministrul de Război, cu propunerea organizării unui Serviciu de Contraspionaj, după cum urmează: „1) În urma înţelegerii avute între şeful Siguranţei Generale a Statului şi maiorul Popovici, şeful Biroului de Informaţiuni de la Statul Major General, s-a stabilit că pentru serviciul de contraspionaj vor fi absolut necesari 12 agenţi din care: 6 la punctele întărite: Focşani, Nămoloasa, Galaţi, Cernavodă şi Bucureşti; 2 pe linia Prutului; 2 pe Dunăre şi 2 în Dobrogea, la sudul liniei Cernavodă-Constanţa, unde, după informaţiunile şefului Siguranţei, spionii bulgari sunt în număr mare; 2) Cheltuiala anuală necesară a se face cu acest personal va fi (...) total general 40 000 lei; 3) Acest personal va fi direct sub ordinele şefului Siguranţei Statului, putând astfel să aibă tot ajutorul întregului personal al Poliţiei, însă va lucra după normele şi instrucţiunile ce vor fi date de Statul Major General”. Pentru susținerea inițiativei, este adoptată la 1/14 aprilie 1908 o nouă Lege pentru organizarea Armatei Române (prin care a fost introdusă instrucția militară și pregătirea contrainformativă în școlile civile), iar, „pentru a se pune capăt actelor de spionaj”, la Ministerul de Război s-a înființat în același an o Comisie formată dintr-un magistrat și doi ofițeri cu scopul de a finaliza o nouă variantă a Legii contra spionajului în timp de pace.

Schimbare de tactică

Dar chestiunea continua a fi tărăgănată, căci, prin septembrie 1909, observăm că Iancu Panaitescu îi ordonă comisarului-șef Vintilă Ionescu, specializat în contraspionaj, să se intereseze la Armată pentru a afla „în ce stadiu se mai află chestiunea înființării Serviciului de Contraspionaj”. Vintilă Ionescu a cercetat și a raportat: „La Consiliul de Război al Corpului II Armată s-a întocmit un memoriu trimis la Ministerul de Război prin care s-a cerut alocarea sumei de 100 000 lei care să se verse Siguranței Generale pentru ca aceasta să înființeze câte o Brigadă pe lângă fiecare Corp de Armată, compusă dintr-un comisar și agenții necesari (5-6) care să se ocupe exclusiv de afacerile militare. În acel raport se arată despre comisarii de Siguranță ca să fie atașați Consiliilor de Război, lucrând decât cu Siguranța Generală. Însă acest raport născut din nevoile Serviciului a fost clasat la dosar”.

Pus în fața tergiversărilor, Iancu Panaitescu schimbă tactica și începe a-i prezenta direct și tot mai des regelui Carol I succesele înregistrate în materie de contraspionaj de către Direcția Poliției și Siguranței Generale, printre acestea la loc de cinste figurând chiar activitatea „aliaților” noștri, ca de pildă: „Tabloul de spioni și suspecți de spionaj în serviciul Germaniei, aflați în Provincie” – în total 133 de persoane (în anul 1908); sau la 15 martie 1910 „problema spionajului austro-ungar” cu referatele de care se ocupa fostul atașat dr. Papp Béla, care le trimitea guvernului ungar prin Rudolf Wodianer și apoi prin F. Kikomban, funcționar la Consulat. Carol I i-a cerut lui Iancu Panaitescu să facă informații detaliate asupra lui Kikomban. S-a mai stabilit că Siegfred von Pittner, șef de secție la Ministerul de Externe din Viena, ajutat de Gelpke și Bramer, se ocupa de conducerea birourilor informative austriece privitoare la România și statele din Peninsula Balcanică.

Bulgarii ne-o iau înainte

Inevitabilul se produce însă la 13 mai 1910, când Direcția Poliției și Siguranței Generale, prin comisarulșef Vintilă Ionescu, a raportat că la „Statul Major General al Armatei Bulgare s-a înființat un Birou Special care se ocupă cu informațiuni militare în străinătate”, biroul fiind împărțit în patru secțiuni: 1) Secțiunea pentru România, condusă de maiorul Boiadgieff, ajutat de cpt. Kozeff (la Rusciuc), cpt. I. Panaitoff și lt. Pădure (aghiotantul șefului Regimentului Alexandru I Infanterie, din Sofia); 2) Secțiunea pentru Rusia, căpitanul Hesapcieff, maiorii de Stat Major Bogdan Vasilieff și Raceff; 3) Secțiunea pentru Serbia, căpitanii Topaloff și Ganceff; 4) Secțiunea pentru (Serbia) Turcia, maiorul Bogaceff, căpitanii Parlapanoff, Silanovsky, Staneff și lt. Dianoff. Potrivit comisarului Vintilă Ionescu: „Pe lângă acești ofițeri funcționează un Birou de amploiați civili și agenți particulari care însă nu se arată niciodată pe la acest Birou”. În nota originală (scrisă în lb. franceză, aceasta fiind și limba de lucru convențională pentru a camufla corespondența agenților DPSG din străinătate cu Centrala, n.n.) s-a mai transmis și că un anume Zaneff – funcționar civil în Ministerul de Război (Sofia), urma să se ocupe de Serviciul de Informații; Drandareff – era numit șeful Poliției Secrete a Țarului Bulgar, iar D. Zografoff, căpitan în retragere, se ocupa de Poliția particularilor a Regatului Bulgar. Toate aceste informații constituiau dovada clară că statul bulgar își organiza un Serviciu național de informații și contraspionaj mixt! (mă întreb dacă istoriografia bulgară consemnează acest eveniment).

22 mai 1910 - se înființează serviciul de contraspionaj

În sfârșit, șefii Marelui Stat Major al Armatei Române sunt constrânși să treacă la acțiune. La 22 mai 1910, Iancu Panaitescu s-a întâlnit cu ministrul de Război și, chiar pe nota informativă din 13 mai 1910, a rezoluționat: „Am comunicat cele aici cuprinse Dlui ministru de Război, gl. Crăiniceanu, și din ordinul Domniei sale Domnului gl. Remus Boteanu șeful Stat Majorului General al Armatei ad interim și am rămas a studia chestiunea înființării unui Serviciu mixt militaro-civil (adică ofițeri din Stat Major și persoane din Direcția Siguranței Generale) pentru Serviciul de spionagiu și contraspionagiu militar”.

Așadar, 22 mai 1910 reprezintă data înființării Serviciului național de contraspionaj din România, sub denumirea de Serviciul de Contraspionaj Militar de pe lângă DPSG, sau „Serviciul Colaborării” – cum ulterior a fost numit de Mihail Moruzov. Noul serviciu se afla sub autoritatea directorului DPSG și a șefului Marelui Stat Major al Armatei Române.

Situația internațională se complică

Totuși, decizia din 22 mai 1910 trebuie coroborată și cu alte evenimente internaționale. De pildă, Walter Nicolai, fostul șef al Serviciului de Informații al Comandamentului Suprem al Armatei Germane, arată că în acel an spionajul rus s-a contopit cu cel francez împotriva Germaniei (Puterile Centrale). Că pentru conducerea acestui Serviciu de informații francorus s-a format în Elveția o secție specială. Elveția și statele Benelux-ului devenind și ele focare ale spionajului Antantei contra Germaniei. În cadrul Antantei, Franța și Rusia și-au împărțit rolurile, Rusia fiind însărcinată exclusiv cu spionajul militar contra Germaniei, Austro-Ungariei și Balcanilor, prin urmare și contra României. Având în vedere că spionajul rus colabora îndeaproape cu cel bulgar, în mod cert decizia bulgară din mai 1910 s-a aflat în strânsă legătură cu acțiunea informativă franco-rusă. Deci, firesc era ca Puterile Centrale să fi reacționat imediat. O confirmă Walter Nicolai, care arată că în acel an, 1910, Statele Majore ale armatelor germane și austro- ungare s-au întrunit și au încheiat o înțelegere secretă de contracarare a spionajului Antantei.

Mihail Moruzov, recrutat ca agent

Prin urmare, înființarea Serviciului național de contraspionaj din România s-a aflat în strânsă corelație cu cele întâmplate mai sus, fiind și o cerință a Statelor Majore întrunite ale armatelor Puterilor Centrale cu scopul de a contracara spionajul Antantei pe Frontul Est-european. Teritoriul României era parte integrantă a sistemului comun de informații și apărare al Puterilor Centrale, unde, cu siguranță, aveau loc schimburi de informații. Or, această regrupare a serviciilor secrete din Europa era semnalul că, pe frontul invizibil, Primul Război Mondial începuse.

Documentele noastre de arhivă confirmă că, imediat după decizia istorică din 22 mai 1910, DPSG și Armata Română au trecut la recrutarea//selectarea agenților (cadeților) necesari Serviciului de Contraspionaj Militar de pe lângă DPSG, militarii asigurând pregătirea teoretică și instruirea practică. Remarcăm printre recruți și pe Mihail Moruzov, agent acoperit al DPSG, care în acea toamnă a fost „încorporat” în Armata Română.

Având în vedere complexitatea și istoricul chestiunii, Serviciul de contraspionaj militar de pe lângă DPSG lucra și se dezvolta din mers (în secret). La 11 iunie 1911, directorul Iancu Panaitescu a definitivat schema de organizare și „Proiectul de buget pentru agenții speciali de siguranță cari ar fi nevoie să se înființeze pe lângă Direcția Poliției și Siguranței Generale pentru Serviciul de Contraspionaj Militar”. Proiectul a fost remis locotenent-colonelului Constantin Scărișoreanu, șeful Biroului Informațiilor de la Statul Major General al Armatei Române, pentru a fi supus aprobării ministrului de Război.

28 de agenți, nucleul Contraspionajului Militar

Conform documentului, Serviciul de Contraspionaj Militar de pe lângă DPSG avea un nucleu din 28 de agenți, repartizați în felul următor (posturile): Sofia (1 agent, salariu 400 lei/lună), Odessa (1 agent, salariu 400 lei/lună), Rusciuk, Vidin, Calafat, Corabia, Zimnicea, T. Măgurele, Oltenița, Giurgiu (3 agenți), Călărași, Ostrov, Caraomer, Ilanlâc, Cobadin, Nămoloasa, Focșani, Hanu Conachi, Slatina, Băilești, Ungheni, Iași (2 agenți), București (3 agenți). Agenții din portul Giurgiu aveau ca misiune supravegherea ofițerilor armatei bulgare care soseau în România și urmărirea lor până în gara Filaret, unde cei filați erau predați agenților care efectuau serviciul în gară. Agenții din gara Filaret supravegheau toate trenurile de pe ruta București-Giurgiu și retur. Agenții de la Ostrov, Caraomer, Ilanâc și Cobadin, împreună cu Brigada de Siguranță din Constanța și cu cea de la Cernavodă aveau misiunea de a forma o rețea de supraveghere greu de străbătut pentru spionii bulgari. Pentru Nămoloasa, Focșani și Hanu Conachi erau prevăzute posturi fixe pentru linia militară fortificată, agenții respectivi completând Brigada Specială de Siguranță de la Galați. Agenții de la Ungheni și Iași se ocupau de spionii militari ruși care aveau sediul și centrul de întâlnire la Iași, în schimb, agenții din București, cu sediul la DPSG, urmau a fi întrebuințați în țară și în străinătate. În afara cheltuielilor salariale cu agenții Serviciului de Contraspionaj, Iancu Panaitescu a prevăzut în buget și sumele necesare pentru „cheltuielile de deplasare în țară și străinătate și cheltuieli extraordinare pentru: denunțători, indicatorii ocazionali, cumpărarea de ocazie a unor documente, scrisori etc”. În total, Serviciul de Contraspionaj Militar de pe lângă DPSG avea un buget anual de 91 200 lei.

Primul șef, Vintilă Ionescu

Conform indiciilor documentare, comisarul-șef Vintilă Ionescu este cel care a fost numit la conducerea Serviciului de Contraspionaj Militar de pe lângă DPSG. Născut în anul 1885, Vintilă Ionescu era șeful Brigăzii a 6-a „Cercetări și Informații diverse”,iar în perioada iunie-iulie 1909 a fost și șeful direct al lui Mihail Moruzov, la Brigada Specială de Siguranță din Tulcea. În anul 1930, Vintilă Ionescu va fi numit șeful Corpului Detectivilor, adică Scotland Yard-ul românesc. Când norii negri ai celui de al Doilea Război Mondial au început să răsară, Mihail Moruzov l-a adus pe Vintilă Ionescu la Serviciul „S” al Armatei Române. În anul 1941, Vintilă Ionescu era pensionar al MApN, însă faima și prestigiul dobândite în zeci de ani de contraspionaj i-au făcut pe cei inițiați să-l numească: „Asul Poliției”.

Decizii ministeriale, regulamente, instrucțiuni, ordine, circulare în sprijinul activității Serviciului național de contraspionaj mixt

Serviciul de Contraspionaj Militar de pe lângă Direcția Poliției și Siguranței Generale (DPSG) era o structură strict secretă, prin urmare titulatura sa (sau antetul) nu apare în actele interne ale ministerelor de Interne și de Război. Toate deciziile emise în sprijinul organizării și reglementării activității sale aveau caracter confidențial. De aceea, identificarea acestora constituie o provocare pentru orice istoric. O primă dovadă, în afara celor deja menționate, este că, începând chiar din luna mai 1910, documentele arată o creștere bruscă a activității de colaborare în domeniul contraspionajului militar între organele militare de informații și Direcția Poliției și Siguranței Generale, militarii punând la dispoziția civililor numeroase regulamente, norme și instrucțiuni în materia contraspionajului militar, anunțând și celelalte instituții de forță ale statului cu privire la acest aspect. De asemenea, sunt emise o serie de ordine și decizii ministeriale în scopul reglementării acestei cooperări.

Astfel, din octombrie 1910, Ministerul de Război solicită DPSG ca „toată corespondența conținând informații militare secrete” (destinată Serviciului de Contraspionaj Militar mixt, n.n.) să fie adresată direct „Șefului Statmajorului General” (colonelul Alexandru Lupescu) cu „notațiunea confidențial express”, iar pentru urmărirea acestei corespondențe exclusiviste la DPSG s-a ordonat să fie deschis un Dosar special [secret] relativ la corespondența cu caracter general cu Marele Stat Major al Armatei: confidențial express” și un dosar anexă la „volumul A.S./6/6827”, ceea ce pare a fi fost indicativul de arhivare al chestiunilor comune purtate între DPSG-Armata Statului. Această solicitare va fi înnoită cu începere de la 28 aprilie 1911, prin referatul nr. 477. Prin urmare, remarcăm că notația – confidențial express – era utilizată exclusiv pentru afacerile de spionaj militar (contraspionaj) de către cele două ministere (Interne și Război), procedură prin care funcționarii de la Secretariatul Ministerului de Război erau discret avertizați cu privire la conținutul și destinatarul corespondenței în speță.

Ion C. Brătianu se ocupă de spionii străini

La 24 octombrie 1910, însuși Ion I. C. Brătianu, ministru de Interne și prim-ministru, dă un ordin circular către toți prefecții pentru ca aceștia să ia „măsuri discrete asupra străinilor care umblă prin sate, în speci-al asupra bulgarilor, care se interesează de chestiunile de apărare ori de a propaga idei subversive (...). Forturile, cazărmile, depozitele și stabilimentele militare să fie obiectul unei atenții deosebite din partea organelor noastre de poliție. Orice individ suspect va fi semnalat Direcției Siguranței Generale (...)”. Ca observație, acest ordin a fost transmis prefecților și de Iancu Panaitescu, identic procedând și Marele Stat Major către organele din subordine, semn că era vorba de o acțiune comună și simultană a tuturor instituțiilor de forță ale statului român. În iunie 1911, printr-o adresă secretă, Statul Major General solicita DPSG ca „la cercetarea diferiților indivizi suspecți din punct de vedere al spionajului militar să fie anunțat și Statul Major General al Armatei pentru a se delega un ofițer de la Biroul Informațiilor ca să asiste la cercetare”, sens în care colonelul Alexandru Lupescu, șeful Secției a II-a a Marelui Stat Major, a trimis imediat DPSG o copie după „Indicativul de care se servesc spionii bulgari, cuprinzând chestiunile asupra cărora ei trebuie să caute informațiuni” (planul de informații), „puncte la care agenții noștri trebuie să fie deosebit de vigilenți”.

Obiective de interes

Conform indicativului, agenții noștri de contraspionaj erau avertizați că „sarcina spionilor bulgari este de a culege din țara noastră informații despre: formațiunile din timp de pace și război; armamentul existent la corpuri, magazii, depozit; munițiunile de artilerie și infanterie ce există în magazii, depozite, arsenal și pirotehnie; cantitățile de pulbere ce se fabrică în țară sau se aduc din străinătate; materialul existent, comenzile făcute; sosirea oricărui fel de material; calitățile și defectele materialului”. Spionii bulgari fiind interesați și de organigrama „Comandamentul Armatei Române, cu toate gradele de la general la maior inclusiv și toți ofițerii de Stat Major” etc.

A urmat Ordinul Circular nr. 1076 din 29 iunie 1911, care a impus măsuri pentru stoparea scurgerilor informațiilor militare către presă, ministrul de Război ordonând că, „pentru prevenirea indiscrețiunilor sau a nepriceperii unor funcționari, nimeni din Minister nu are voie a da vreo informație persoanelor civile sau redactorilor de ziare, în afara ofițerului de la Biroul de Informațiuni”. La nivelul DPSG, ordinul nr. 1076 a fost aprobat de Iancu Panaitescu, care a solicitat Statului Major General să comunice cele de sus, spre conformare, și la „celelalte autorități cu afaceri de contra spionajiu militar”.

Cele mai importante reglementări

Dar cele mai importante reglementări în sprijinul Serviciului național de contraspionaj sunt ordinele nr. 48 și nr. 50 din 26 iulie 1911, emise de Marele Stat Major al Armatei Române (semnate de gl. Vasile Zottu) către: toate Corpurile de Armată; Comandamentul Cetății București și Regiunii FNG (Focșani-Nămoloasa-Galați, n.n.); Comandamentul Marinei Militare și Inspectoratul Jandarmeriei Rurale. Ordinele cuprindeau prerogativele dobândite în plan național de DPSG în materie de contrainformații și contraspionaj militar, astfel: „Când se va descoperi vreo persoană care se ocupă cu spionajul (...), se va raporta confidențial cazul imediat Statmajorului General. În caz însă de flagrant delict de spionaj militar, persoanele arestate vor fi trimise Direcției Siguranței din Ministerul de Interne sau predate Poliției de Siguranță din localitate. (...) În cazul când în localitate nu este vreun post al Poliției de Siguranță a Statului, se va proceda cu discrețiune și evitându-se întotdeauna, chiar în interesul cercetărilor ce vor urma, ca asemenea fapte să ajungă la cunoștința generală și ca să se publice prin ziare [subl.n.]”. Ordinele nr. 48 și nr. 50/1911 au fost avizate și de Iancu Panaitescu, iar în anexe se aflau „criteriile ce trebuie urmărite și verificate de către agenți cu privire la străini și la locali (suspecți)”, acestea fiind comunicate tuturor prefecților de poliție, polițiilor de orașe și brigăzilor speciale de siguranță. Din documentele de arhivă, reiese că cel care s-a îngrijit ca ordinele menționate să fie executate pe întreg teritoriul național a fost comisarul șef Vintilă Ionescu.

Alte exemple de documente (identificate) puse la dispoziția DPSG de către Marele Stat Major al Armatei Române, pentru a combate în comun spionajul militar la nivel național, sunt: „Instrucțiunile și sarcinile informative pentru agenții Siguranței Generale a Statului ce acționează pe spațiul rus (Odessa)” din 1 octombrie 1911; „Planul de căutare a informațiilor pe un teritoriu străin” și un „Interogator pentru ofițerii străini veniți în țară” (capturați), emis la 11 noiembrie 1911; 21 de exemplare din „noile dicționare cifrate” pentru transmiterea informațiilor între DPSG și organele militare de contraspionaj, adresă din 5 octombrie 1911 etc.

De asemenea, cei din Marele Stat Major al Armatei Române au decis ca, din toamna anului 1911, în programul școlilor militare să se predea învățarea limbii bulgare și a geografiei țărilor vecine. (Va urma/subtitlurile aparțin redacției)

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)