Joi, 27 martie, pe la ora opt şi jumătate seara, Radu Lupu a intrat în scena sălii de concerte a Filarmonicii din Berlin, a primit aplauzele cu un gest scurt şi s-a aşezat la pian. Lîngă el, la pupitru, Ivan Fischer. În scaunele de sub puterea baghetei şedea orchestra tradiţional considerată drept cea mai bună a lumii, Berliner Philarmoniker.
Pe stativele lor, era deschisă partitura Concertului nr. 4 pentru pian de Beethoven. Se face linişte. De-odată, se aude pianul cîntînd prima temă. Singur. Ai impresia unei improvizaţii. Deşi l-am auzit de atîtea ori, acest început nu încetează să mă surprindă. Delicat, cald şi pansiv – "piano dolce", cere Beethoven. În sala Filarmonicii din Berlin (arhiplină, inutil să adaug) miracolul Radu Lupu începe cu prima notă.
Beethoven a început să se gîndească la acest concert în 1803, a lucrat la el cu întreruperi, l-a terminat în 1806, şi l-a dedicat arhiducelui Rudolf la Austriei, elevul şi protectorul său. Compozitorul a fost şi primul său interpret, într-un concert privat la palatul prinţului Lobkowitz, în martie 1807. (Arhiducele Rudolf, prinţul Lobkowitz şi prinţul Kinski vor decide în 1809, să pună mînă de la mînă ca să-i asigure lui Beethoven o rentă anuală de 4000 de florini "pentru ca acest geniu puternic să nu mai fie jenat de necesităţile vieţii şi să nu mai aibă alte griji". Pînă la urmă, Kinski nu a plătit nimic pentru că a plecat imediat la război şi a uitat, Lobkowitz a plătit partea sa pînă în 1811 şi doar arhiducele Rudolf şi-a plătit constant treimea pînă cînd Beethoven a murit, în 1827.)
Desigur, nu ştim nici cum a sunat concertul în forma sa finală în mintea lui Beethoven, nici cum a sunat cîntat de compozitor. Asta este soarta muzicii. Ea nu există pur şi simplu, ci se naşte de fiecare dată cînd e cîntată şi moare la sfîrşitul concertului. Memoria muzicii este fie personală, a celor care o aud cînd se cîntă (şi în acest caz e atît de subiectivă, încît nu poate avea nici o relevanţă pentru altul) , fie "tehnică", stocată pe foi de hîrtie pline cu fel de fel de semne care reprezintă forma căzută, scrisă, a muzicii. Muzica, evident, nu e scriere. Partiturile sunt semne muzicale. Prin ele compozitorii ne transmit ceva din mintea lor, pentru că altfel nu se poate transmite.
Pentru cineva minimal instruit în semiotică, este o situaţie clasică: un creator transmite lumii creaţia sa prin semne, dar nu semnul este creaţia lui. Cel puţin pînă la apariţia unor mijloace tehnice de înregistrare a muzicii, scrisul semnelor pe hîrtie (portative, chei, note, indicaţii etc) era unicul mijloc de a transmite "muzica" în afara cercului mai mic ori mai mare a celor care o puteau asculta. De fapt, nu putem avea nici o idee dacă ceea ce a cîntat Radu Lupu la Berlin pe 27 martie 2014 este aproape sau departe de ceea ce a cîntat Beethoven cu exact cu 207 ani înainte, la Viena. Aşadar, miracolul Radu Lupu este adevărul său, nu al lui Beethoven.
Măiestria lui Radu Lupu este aceea de a produce sunete cu proprietăţi halucinogene. Sub stăpînirea sa, auzul nostru percepe clar nuanţe sonore infinitezimale pe care nimeni altcineva nu ni le poate oferi. Muzica lui te scoate foarte repede din realitate şi te aşează pe drumul spre o linişte superioară. Nu mai ştiu cine a zis că muzica, de fapt, este o artă despre linişte. Cu Radu Lupu, această remarcă se adevereşte deplin. Oricît de profundă e meditaţia muzicală, oricît de tumultoasă ori anxioasă este muzica, Radu Lupu deschide trăirii ascultătorului orizontul psihologiei spre a putea fi admirată, cu răsuflarea tăiată, metafizica. Muzica lui Radu Lupu trece dincolo de viaţa şi moartea formelor, păstrînd nealterate bucuria ori tristeţea pe care sufletul o simte asistînd la acestea.
Am avut ocazia – pentru asta chiar că mulţumesc lui Dumnezeu! - să-l ascult pe Radu Lupu în săli pline de oameni foarte diferiţi: la Chicago, la Bucureşti şi la Berlin. Reacţia sălii a fost peste tot aceeaşi. De la primele note, respiraţia se suspendă, atenţia se dizolvă şi se intră într-un fel de transă colectivă mută. Iar la finalul muzicii, sala întreagă îşi revine în fire cu un fel de oftat prelung blînd, ca un uriaş ce şi-a ţinut respiraţia pentru un timp fără să ştie ce face. Urmează aplauze de o intensitate neobişnuită, pentru că nu sunt nici aplauze de mulţumire, nici aplauze de plăcere, ci sunt aplauze de încîntare. Chipurile oamenilor care ies de la concertele sale au tonuri angelice – "au văzut", pentru o clipă care a durat cît concertul, ceva… Aş folosi cuvîntul "catarsis", dar sunt sigur că nu e vorba doar despre purificarea emoţiilor.
În mod sigur, experienţa ascultării lui Radu Lupu nu este doar de ordin estetic. Înţeleg perfect de ce este unul dintre cei mai discreţi artişti din lume, de ce nu vorbeşte cu presa, de ce nu citeşte cronici muzicale. Nu poţi cînta aşa şi apoi să te duci la televizor să răspunzi aceloraşi întrebări la care răspund ceilalţi mari pianişti. Misterul artei sale nu se explică. În puţine cazuri vorbele sunt mai neputincioase pentru a povesti, a descrie sau a explica.
PS De ce am impresia că acest imens pianist, chiar şi în clipa supremului moment artistic, păstrează proaspăt un surîs interior? De ce am impresia că susbtanţa carismei sale e seninul? De ce am impresia că misterul său este, de fapt, un zîmbet?
Recomandările noastre
