Hilton Kramer, reputat critic de artă, şef al secţiunii de artă plastică de la "The New York Times" vreme de 15 ani, a povestit undeva că, prin anii 60, l-a vizitat pe Henry Moore. "Tocmai vin de la Paris, unde l-am vizitat pe Giacometti", a spus Kramer aşezîndu-se la conversaţie cu sculptorul englez.
După o clipă de tăcere, Moore l-a întrebat: "Şi spune-mi, sculpturile lui mai cresc?" Mulţi, iau această mică anecdotă ca pe o răutate a lui Moore. Istoricii artelor notează că, în tinereţe, arta lui Moore a fost influenţată de cea a lui Giacometti, dar nimeni, niciodată, nu a putut detecta o influenţă în sens invers, deşi cei doi erau perfect contemporani şi solidari în căutărea drumului propriu, la tinereţe. În acei ani de căutări şi Moore şi Giacometti lucrau cu totul altfel decît în maniera care le-a adus celebritatea şi i-a fixat, în veac, pe fiecare, drept un mare artist vizual al secolului XX.
Giacometti a început ca un disciplinat urmaş al lui Rodin (a şi studiat cu unul dintre elevii marelui francez), a ieşit din modernismul secolului al XIX-lea sedus pe Brâncuşi, a tatonat cubismul, a avut un moment suprarealist cu acte în regulă ( atît primirea entuziastă printre suprarealişti cît şi expluzarea survenită cîţiva ani mai tîrziu au fost decise de chiar sacredotul ordinului, Andre Breton), după care a găsit maniera sa absolut personală şi îndată recognoscibilă astăzi de oricine: figurile longiline, slabe, înnegrite, frămîntate între degete.
Ceea ce cred că i-a înfuriat pe suprarealişti era că Giacometti nu dădea multe parale pe vise, lucra mult cu modele şi încerca să fie cît putea de realist. Credo-ul său, afirmat adesea, era că ţinta artei trebuie să fie obţinerea de la privitor a stării pe care artistul a avut-o văzînd modelul în realitate. Un fel plasare în psihologie a vechii concepţii mimentice a artei (arta trebuie să imite natura). Giacometti era convins că artistul trebuie să cunoască foarte bine modelul. El însuşi a folosit drept model pe fratele său Diego, pe soţia sa Annette şi pe foarte puţini alţii, foarte apropiaţi prieteni.
Întrebarea pe care Moore i-a pus-o lui Kramer, însă, nu mi se pare a fi deloc drept ceea ce cred cei mai mulţi că este. Mie mi se pare că este proba unei înţelegeri profunde a artei lui Giacometti – atît de profundă, încît nu doar că surprinde exact ce face artistul, ci anticipează şi evoluţia inevitabilă a artei sale. Figurile sculptate de Giacometti sînt, de fapt, umbre pe care siluete omeneşti le aruncă pe pămînt la amurg, umbre care, se ştie, se alungesc pe măsură ce soarele coboară la asfinţit. Iar asfinţitul e inexorabil. Odată pornit pe drumul acesta, un artist nu poate decît să meargă decît înainte, aşa cum soarele nu se poate abate un metru de la rigurosul său traseu în apus. Întrebînd dacă creşte înălţimea sculpturilor lui Giacometti, Moore vroia de fapt să ştie dacă soarele mai asfinţeşte şi umbrele se mai lungesc sau dacă, cumva, a apus deja, umbrele pur şi simplu nu mai există şi artistul a încetat să mai lucreze.
Cam în vremea în care Moore îl întreba pe Kramer despre înălţimea siluetelor lui Giacometti, elveţianul făcea cele opt busturi ale soţiei sale, Annette – o serie de lucrări absolut tulburătoare, probabil probele supreme ale sensibilităţii sale. Realizate în jurul anului 1962 (anul Bienalei veneţiene la care Giacometti a primit marele premiu după ce a expus acolo 47 de lucrări) cele opt busturi, dintre care cel mai celebru este al IV-lea, nu sînt o surpriză pentru cei care ştiu cît de pregnantă a fost prezenţa lui Annette în viaţa artistului.
Alberto Giacometti şi Annette Arm s-au cunoscut în 1943 la Geneva, ea l-a urmat la Paris unde i-a devenit secretară şi, în 1949, s-au căsătorit. Annette era cu 22 de ani mai tînără decît el, iar bizareria căsătoriei lor nu s-a datorat acestei diferenţe de vîrstă. Deşi Giacometti s-a luptat toată viaţa lui cu propria-i homosexualitate, deşi cei doi au locuit mai bine de 20 de ani împreună cu Diego, fratele sculptorului, la rîndul său artist dar într-un domeniu mai depărtat de artele clasice, guvernate de muză (design de mobilier), deşi printre puţinele lucruri care se ştiu despre relaţia lor se ştie cert că Giacometti accepta greu şi rar să doarmă în acelaşi pat cu soţia sa, căsătoria lor a durat pînă în 1966, cînd artistul a murit, la 65 de ani. Evident, nu au avut copii, iar discreţia celor doi asupra propriei lor relaţii a fost totală – pînă cînd a murit, în 1993, Annette Arm nu a suflat o vorbă despre intimitatea căsătoriei lor. Dar ceea ce ştim, cu certitudine, este că Annette a devenit, în timp, o preocupare plastică majoră, aproape obsesivă, pentru Giacometti.
Cele opt busturi sînt precedate de zeci, dacă nu sute de desene, schiţe sau chiar picturi înfăţişînd-o pe ea. Busturile sînt enigmatice, emană o tăcere grea (la bătrîneţe, artistul accentua ochii care deveneau din ce în ce mai expresivi în contrast cu incertitudinea întregii lucrări), încifrate, dar mereu verticale. Sensibile, fără să fie neapărat vulnerabile, delicate, dar în echilibru ferm, însingurate desigur. Există, însă, date că, începînd cu 1960, Giacometti a avut o relaţie cu o femeie misterioasă, despre care ştim doar că o chema Caroline şi că a declanşat o uriaşă criză de gelozie soţiei sale. De aceea, unii istorici de artă ne îndeamnă să privim altfel busturile lui Annette, căci acolo nu e doar ea, ci şi cealaltă, neştiută de noi, Caroline şi-atît. Da, chiar aşa, artistul care spunea că modelul trebuie să fie foarte bine cunoscut, a lăsat cel puţin o capodoperă, numită Annette IV despre care nu sîntem siguri că e doar Annette.
Recomandările noastre
