Simptomul cel mai îngrijorător al dezordinii (dacă acceptăm că dezordinea este ceva rău , iar ordinea este ceva bun) este pierderea măsurii. Înţelepciunea ne spune că justa măsură este cheia tainică a reuşitelor pe termen lung, ba chiar adevăratul secret al fericirii. Ne mai spune că locul cel mai probabil în care se află adevărul este "la mijloc". "

Cu măsură" se recomandă a fi gustate plăcerile vieţii, muzica este de neconceput fără "păstrarea măsurii", munca trebuie şi ea făcută "cu măsură" – există chiar teologi care spun că "măsura" este atît de dragă lui Dumnezeu încît chiar şi iubirea de El practicată fără de măsură nu-I e deloc simpatică. Dar, dacă ne decidem să ne ducem viaţa "cu măsură", apar unele dificultăţi. Prima, este să o aflăm: care este, de fapt, măsura? Nu ne este la îndemînă. Înaintaşilor noştri, pare-se, le era mai uşor să o aproximeze şi chiar să şi-o aproprie. Undeva pe drum, din anumite cauze, am pierdut-o. Cea mai bună investigaţie a acestei dispariţii se face mergînd în istoria artelor. Astăzi, am în mînă o apariţie mai veche, din 2001, a fostei edituri Meridiane: "Pierderea măsurii. Arta plastică a secolelor XIX şi XX ca simptom şi simbol al vremurilor" de Hans Sedlmayr. Mai întîi, cîte ceva despre autor. Sedlmayr (1896 – 1984) s-a format la Viena, studiind mai întîi arhitectura şi apoi istoria artelor, s-a specializat în arhitectură barocă. A scris intens, cu vervă polemică, în Viena anilor 30 şi a urcat grad cu grad în cariera universitară. La începutul anilor 30 a devenit membru al partidului nazist austriac. Partidul a fost interzis în 1933, dar Sedlmayr a rămas printre membrii săi clandestini. În 1938, odată cu Anschluss, partidul revine în legalitate ca filială a fratelui său mai mare din Gemania. Sedlmayr este membru devotat în continuare, şi aşa va rămîne pînă în 1945. Evident, în acei ani cariera sa universitară este în ascensiune. Imediat după război, este nevoit să părăsească Austria unde, fireşte, şi-a pierdut catedra, dar nu a fost pus sub vreo acuzare. Se stabileşte în Bavaria şi va colabora la diverse reviste catolice, scriind în primii ani sub pseudonim. În anii 50 îşi reia activitatea didactică la Munchen şi, în 1969, răspunde pozitiv unei oferte de a preda la Slazburg. Se stabileşte în minunatul oraş austriac şi aici va trăi pînă la sfîrşitul vieţii, fiind unul dintre cei mai vocali apărători ai centrului istoric al Salzburgului cu un argument care a fost o adevărată teză a gîndirii lui: arta nu se poate înţelege decît dacă e studiată în ambianţa în care a fost creată. Păstrarea ambianţei marilor oraşe care au produs artă înseamnă, pentru Sedlmayr, păstrarea unicului acces real la acele opere. La Munchen, o stradă îi poartă numele. Pentru stînga, opera sa e plină de aluzii şi mascate teze naziste. Pentru dreapta, opera sa e dincolo de aceste reproşuri, fiind chiar uimitor cum de Sedlmayr a putut să îşi ţină scrierile şi prelegerile necontaminate de propria credinţă politică. El este, evident, un autor conservator, dar rădăcinile conservatorismului său nu sînt în nazism, ci în catolicism. Sedlmayr a fost un devotat catolic toată viaţa sa. În al doilea rînd, un cuvînt despre carte. Titlul apariţiei româneşti este o interpretare liberă a titlului original, care s-ar traduce exact "Pierderea centrului: arta plastică a secolelor XIX şi XX ca simptom şi simbol al timpului". Traducerea subtilă a Ameliei Pavel a preferat "pierderea măsurii" în loc de rigurosul "pierderea centrului", înţelegînd "der Mitte" mai degrabă ca pe "locul de la mijloc, punctul median", produsul cel mai pur a măsurii. "Pierderea măsurii" este o carte fundamentală pentru a înţelege ce se întîmplă, de faptu, cu noi. Este un text fundamental pentru analiza civilizaţiei moderne. N-am zis-o eu, a zis-o Umberto Eco, eu doar confirm.