În 1987, Leszek Kolakowski a ţinut o conferinţă la Harvard intitulată "Diavolul în istorie". Kolakowski era în culmea succesului, aşa că sala a fost arhiplină. Printre spectatori, Tony Judt şi Timothy Garton Ash. Primul îşi amintea, 22 de ani mai tîrziu, că evenimentul a început oarecum încordat, cu tot puhoiul de lume în tăcere deplină încercînd să priceapă mai exact ce legătură este între titlul conferinţei şi ceea ce vorbea conferenţiarul.

Desigur, toată lumea era familiarizată cu ironia şi cu capacitatea extraordinară de a jongla metafore a lui Kolakowski, dar chiar şi aşa, lucrurile nu se legau în mintea celor prezenţi. La un moment dat, după ce Kolakowski a trecut de prima treime a conferinţei sale, Judt îşi aminteşte că Garton Ash s-a aplecat spre el şi i-a şoptit: "În sfîrşit am înţeles. Vorbeşte chiar despre diavol". Mi-am adus aminte de acest episod imediat ce am văzut în librării ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu, "Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi cîteva lecţii ale secolului XX", apărută la Humanitas anul trecut. Şi, cînd am văzut pe prima pagină că autorul dedică această carte lui Leszek Kolakowski, Tony Judt şi Robert C. Tucker, mi-am spus că nu întîmplător memoria mea a readus în faţă acest mic episod academic. Iar conţinutul cărţii, confirmă - titlul nu este deloc metaforic. Cînd vorbeşti serios despre ambele toalitarisme ale secolului trecut, vorbeşti chiar despre Diavol. Mi-amintesc o replică a lui Al Pacino din filmul "Avocatul Diavolului" (1997). Jucînd rolul Diavolului, marele actor rosteşte impresionant replica: "Mai e cineva pe lume care să nu ştie că secolul XX a fost în întregime ale meu?" În ceea ce priveşte descrierea şi analiza comunismului, Vladimir Tismăneanu este stăpînul absolut al materiei. Dacă nu ar stîrni perplexitate aş spune, parafrazîndu-i pe americani, că Tismăneanu este ţarul domeniului – dar, dat fiind că domeniul este chiar comunismul (uneori rus), mă gîndesc că ideea de ţar ar suna contradictoriu. În orice caz, într-o privinţă, Vladimir Tismăneanu seamănă cu Emil Cioran: este capabil să scrie carte după carte, care mai de care mai interesantă şi mai provocatoare, despre acelaşi subiect. Întrebat cum de a scris 15 cărţi despre acelaşi lucru, Cioran invoca obsesia. Cu alte cuvinte, Cioran scria pentru că nu putea uita. Vladimir Tismăneanu scrie continuu despre comunism pentru că nu admite ca noi să uităm. Astfel, el este un sacerdot al memoriei integrală ca suprem şi mandatoriu exerciţiu etic, pe urmele neuitaţilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Ca orice intelectual care şi-a făcut din comunism domeniu de reflecţie aproape exclusiv şi Vladimir Tismăneanu s-a întîlnit repede cu problema aşezării comunismului în binom cu fascismul. Mai sînt şi acum oameni care cîntăresc cele două dezastre să vadă care infern atîrnă mai greu. Se numără anii, se numără morţii, se calculează întinderi geografice – dar, pe cît este de înţeles acest gen de abordare, pe atît este de neproductiv. Pe de altă parte, comunismul pare a avea o şansă de reabilitare, de vreme ce astăzi este controversat. Fascismul este iremediabil terminat, compromis, clasat – în privinţa sa, avem unanimitate: a fost o oroare, un genocid. Comunismul este departe de a fi în aceeaşi situaţie. Încă dezbatem dacă e bun în sine dar a fost rău aplicat, sau dacă este rău în sine şi nu poate fi niciodată altfel aplicat. Această dezbatere , admisibilă intelectualmente, este moralmente strigătoare la cer. După cum strigător la cer este să spui, în faţa Auschwitz-ului că, totuşi, Hitler a făcut autostrăzi, strigător la cer este să spui, în faţa Gulagului, că regimul comunist a făcut uzine. Pentru a rezolva cumva problema aceasta, Vladimir Tismăneanu nu doar preia, ci asumă titlul lui Kolakowski. Ca să înţelegem despre ce a fost vorba cu fascismul şi comunismul, trebuie să vorbim chiar despre Diavol. Nu e o metaforă! În acest sens, prologul cărţii, intitulat "Dictatori totalitari şi hybris ideologic", este căt se poate de relevant. Pe de altă parte, este de spus că această carte nu are deloc pretenţii teologice. Vladimir Tismăneanu foloseşte cu măiestrie instrumentele ştiinţelor politice, istoriei şi, uneori, psihologiei. Nu vorbeşte deloc despre Dumnezeu, dar vorbeşte despre oameni. În general, cărţile lui Vladimir Tismăneanu analizează sisteme politice pornind de la oamenii care le-au creat, le-au condus, le-au perfecţionat şi, în cele din urmă, le-au prăbuşit. Pentru Vladimir Tismăneanu, istoria politică a secolului al XX-lea nu este nici produsul vreunei necesităţi hegeliano-marxiste, nici un fel de forţă mistică care dă unic sens tuturor amănuntelor aparanet haotice, cam ca la Tolstoi. Secolul XX al fost secolul în care, în politică, defectele intrinseci ale naturii umane s-au văzut în formele lor cele mai distructive. Ideologia a fost doar pretextul, "trigger"-ul. Monstruozitatea din noi a găsit, în secolul trecut, cel mai rodnic drum spre împlinire. Nu întîmplător, într-un rînd, Vladimir Tismăneanu numeşte leninismul "un avatar al marxismului". Cuvîntul e folosit la propriu. Da, acesta este Diavolul!