Lecţia lui Gigli

În 1950, o trupă de tineri cîntăreţi italieni de primă mînă au fost invitaţi la Cairo de către Faruk I, regele Egiptului, să cînte. Trupa, din care a făcut parte şi Virginia Zeani, s-a strîns în jurul lui Beniamino Gigli, a pregătit "Traviata", "Elixirul dragostei" şi un amplu repertoriu de concert. Gigli avea 60 de ani şi era, deja, o figură muzicală legendară.

În "Elixir", Gigli a cîntat Nemorino şi Zeani a cîntat Adina – oare există vreo înregistrare a acestei formidabile întîlniri muzicale? Gigli avea 60 de ani şi era, cum se ştie, cam rotund. Zeani avea 24 de ani şi era, cum se ştie, de o frumuseţe năpraznică. Gigli i-a spus: "Of, draga mea, dacă aveam 40 de ani şi 40 de kilograme mai puţin, am fi făcut un cuplu formidabil". Într-o seară, în timpul unui concert, începuse o oarecare competiţie între tinerii cîntăreţi. Se întreceau între ei în acute şi coloraturi, erau care mai de care mai uimitori şi primeau aplauze pe măsură din partea publicului încîntat. Spre sfîrşitul concertului, a venit rîndul lui Gigli, care asistase din culise, amuzat, la duelul vocilor tinere din concert. Cu cîteva secunde înainte să intre în scenă, Gigli i-a spus zîmbind Virginiei Zeani, care s-a întîmplat să fie chiar lîngă el: "Acum, a venit momentul să îi punem toate lucrurile la locul lor". Maestrul a intrat pe scenă şi nu a cîntat vreo arie dificilă din Verdi ori Puccini, nu a optat pentru acute multe ori pentru note prelungite spre neverosimil, ci a cîntat faimosul cîntec "Mamma" de Cesare Andrea Bixio. Cîntecul are o melodie plăcută, nu conţine nici o notă impresionant de înaltă, nu presupune nimic special din punct de vedere vocal. Este, pur şi simplu, un cîntec emoţionant, în care cîntăreţul declară cît îi este de dor de mama sa. Gigli a cîntat acest cîntec de foarte multe ori. De data aceea, Gigli l-a cîntat aproape şoptit, încetişor, sotto-voce, cu atîta căldură şi atîta sentiment încît, la final, sala a erupt pur şi simplu în ovaţii cum nu o mai făcuse cu nici unul dintre cîntăreţii din programul acelei seri. Succesul fulminant repurtat de Gigli cu un cîntecel agreabil, dar simpluţ, este una dintre cele mai frumoase lecţii despre voce şi muzică. Nu acutele şi nici coloraturile ameţitoare, nu notele înalte prelungite pînă la limta neverosimilă a respiraţiei şi nici echilibristica vocală – pe care le aplaudăm cu nesaţ cînd sînt bine făcute – sînt adevărata artă a cîntului. Poţi cînta în spaţiul vocal firesc al vocii şi poţi rupe inimile celor care te ascultă. Cumva, această întîmplare de la sfîrşitul carierei lui Beniamino Gigli (pe care o ştiu de la Virginia Zeani) mi se pare elocventă pentru întregul său univers vocal. Mai mult, însă, povestea are un tîlc adînc, de viaţă. Succesul poate fi cucerit dintr-un murmur cînd toţi ceilalţi se bat între ei cu zgomot mare. Experienţa, adesea, bate tinereţea – meşteşugul învinge, uneori, elanul. <iframe width="620" height="350" src="//www.youtube.com/embed/KLjfbTYqoI8" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> Dar nu vreau să se creadă că Beniamino Gigli era doar un foarte inteligent tehnician al cîntului. Adevărul este că Gigli a fost un produs vocal de mare lux, deopotrivă, dăruit şi muncit. Unul dintre cei mai buni specialişti în voci ai secolului trecut, Edgar Herbert-Caesari, scria într-o carte pe care a dedicat-o cu totul artei lui Gigli: "El trebuie să rămînă pentru totdeauna simbolul viu a ceea ce înseamnă, psihologic şi tehnic vorbind, vechea şcoală italiană de canto. El a fost integral natural, în toate sensurile. Vocea sa nu era doar de o frumuseţe tonală impresionantă, dar era şi perfectă din punct de vedere mecanic-acustic... Mama natură a fost, într-adevăr, copleşitoare cu darurile ei în cazul lui Gigli. Muşchii săi vocali erau de o calitate splendidă, iar capacitatea de adecvare a mecanismului corzilor vocale şi a rezonatorilor era nu numai lină ca şi cum ar fi fost unsă cu uleiul cel mai fin, dar şi rapidă şi foarte precisă în acţiune.Mai mult, aparatul său respirator foarte bine dezvoltat funcţiona natural la perfecţie. Şi ca să încununeze toate acestea, natura i-a dat şi un creier de cîntăreţ foarte dezvoltat, un instinct al cîntului care l-a ghidat mereu să facă exact ceea ce era bine. Echipat cu această impresionantă maşină vocală de produs tonuri de o glorioasă calitate în întreg registrul cu o dicţie de claritatea cristalului care făcea ca fiecare cuvînt să fie viu şi strălucitor, dăruit cu o imaginaţie vie, sensibil la emotivitatea frazei muzicale, cu o puternică voinţă de a reuşi şi o energie fantastică, plin de sănătate şi cu un psihic robust, nici un obstacol nu a putut să-l oprească să atingă faima." <iframe width="620" height="350" src="//www.youtube.com/embed/RguXK2fe90c" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>