Am stat mult să cuget dacă merită să scriu un editorial special care să marcheze momentul în care redactez cel de-al 1000-lea editorial pentru Evenimentul Zilei. Și asta din multiple motive: sunt personalități care scriu de zeci de ani, zi de zi, chiar maestrul Ion Cristoiu aici, deci nu e o performanță din punctul de vedere al longevității, consistenței și ritmicității în a scrie editoriale. Nici ca durată, nu e o performanță acești aproape 4 ani de când scriu la Evenimentul Zilei, după părăsirea funcției publice pe care am deținut-o.
Mai mult, am avut cea mai mare rezervă ca un asemenea demers să nu fie interpretat cumva ca o laudă de sine. Ulterior, am optat să marchez, totuși, și această bornă, cu o semnificație specială în ceea ce-i privește pe cititorii acestui gen și acestor tematici.
Când Dan Andronic, vechiul meu coleg și prieten de la Evenimentul Zilei anilor , 90 (am scris de la primul număr), mi-a propus, după ieșirea de la Cotroceni, să scriu un editorial zilnic de politică externă la Evenimentul Zilei, am luat această ofertă ca pe o provocare. Nu vă imaginați cumva că e vorba de bani, nu a fost niciodată așa ceva, deși consider că e corect și creează o legătură de dependență, când există un contract clar. Obligă editorul să promoveze editorialul și pe autor să respecte cadența, termenele și calitatea produsului. E vorba, în special, de provocarea în sine.
Am avut reticențe că, în ziua de astăzi, când toată lumea aleargă după audiențe și senzațional, un ziar și-ar mai permite să aibă zilnic (cu cadență de 6 ori pe săptămână inițial, de cinci ori pe săptămână astăzi) un editorial de politică externă. Mai tern, mai specios, mai puțin spectaculos, nu întotdeauna prizabil de către un segment suficient de larg încât să justifice prezența în ziarul scris. Și totuși, iată că pariul lui Dan Andronic, pe care l-am ținut până astăzi, pariul Evenimentului Zilei, a fost câștigat.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu vorbim aici de cadență, de dificultățile de a alege tema potrivită, cea mai interesantă, alteori de nevrozele în a identifica o temă inedită pe care să faci documentarea – nu neapărat întotdeauna simplă – pentru a elabora un asemenea editorial. Apoi perpetuele întrebări dacă e suficient de relevant subiectul, dacă profesional poate fi acoperit în 4000-4200 de semne (mai totdeauna depășite de mine, scuze Simona, Mirel, Adrian). Apoi frustrarea de a vedea că tema abordată spectaculos, la relatarea ei, de către un coleg în ziar e mult mai prizată și vizualizată decât analiza ei, la care mă chinuiesc mai mult să o realizez.
Și totuși am făcut-o.
Scriu acum editorialul cu numărul 1000, în an centenar pentru România, cu puțin timp înainte de Centenarul Statului Național Unitar român. Eu zic că e o realizare. Cine crede că e simplu, îl invit să facă exercițiul acesta zilnic, dar nu într-o zi, ci în fiecare zi, nu într-o lună, două, o vară, ci tot timpul, fără întrerupere, indiferent unde ești și în ce stare de spirit te afli. E o întreprindere, cred eu.
Dar cel mai important este ce subliniază această întreprindere pentru cititorii de presă scrisă și electronica românească. Ce înseamnă această performanță pentru publicul românesc. Și aici fac reverența cuvenită care e și motivația acestui editorial aniversar: reverența față de publicul instruit, publicul interesat, sofisticat, preocupat de lucruri reale, inclusiv de analize mai puțin spectaculoase sau colorate cum sunt cele de politică externă, de evaluări ale lucrurilor ce se petrec în jurul nostru, mai aproape sau mai departe, de evoluții care se dezvoltă și care ne influențează.
Faptul că există acest public, faptul că investește bani și timp în a parcurge editorialele noastre – care nu pot fi egale, nici la fel de interesante întotdeauna, nici la fel de bine scrise, nici la fel de clar exprimate, poate – e cel mai bun semn că România se face bine. Că oamenii, publicul e unul normal. Stratificat, cu preocupări proprii, de nișă, tot mai grăbit, mai interesat de lucrurile de zi cu zi, dar sigur există și publicul care să nu alerge numai după reflectoare aprinse, după strălucire ostentativă, sclipici, trompe-oeuil. Nu merge numai după aparențe, după fente ieftine de magician, după propagandă în masă și teme glamuroase, care sug timpul omului modern mediu. Ci există și public așezat, care-și caută temele, subiectele, interesele, care se uită și dincolo de linia orizontului, dincolo de bara mașinii din față, care se uită dincolo de aparența atrăgătoare sau respingătoare sau de ternul unui subiect ignorat, în lucruri mai profunde, care se consumă în liniște, dar care mișcă lumea de mâine.
Și, pentru toate acestea, vă mulțumesc!
Recomandările noastre
