Una care nu plânge pe umerii denigratorilor săi - vizibili și printre cei rătăciți în legislativul pus pe umilirea foștilor purtători de uniforme militare, inițial prin etichetări publice nefericite, ulterior prin voturi considerate ca fiind necesare, într-o arenă publică infestată cu prejudecăți postdecembriste. Ne reamintim? În decembrie 1989, singura instituție care a menținut vertical statul român - cel de atunci - a fost organismul militar românesc.

Cu erori recunoscute public, dar fără temeri generate de emisarii militari sovietici buluciți la frontiera de pe Prut - care și-au început dialogurile cu interlocutorii români cu surpinzătoarea și sugestiva întrebare:"Ce se întâmplă cu comuniștii români?" - și fără neliniști belicoase la granița de vest, unde camioanele armatei maghiare (oficial pline cu "ajutoare"!!!)ajunseseră până la fâșia arată, care marca granița.

A urmat incertitudinea perioadei în care ne-am deprins de Tratatul de la Varșovia și ne-am apropiat - conform consensului național - de NATO. Numai că pentru asta a existat un preț. Armata inițială de peste trei sute de mii de militari a fost treptat și legal redusă, la unități mai mici, suple, pe baze organizatorice moderne.

Au trecut în rezervă cadre militare valoroase, unele cazărmi au fost preluate, împreună cu terenurile de instrucție, de terți, dornici să scoată bani din piatră seacă și s-a ajuns la efectivul actual de doar câteva zeci de mii de apărători ai României. Puțini dar, buni. Ulterior și experimentați, prin trimiterea unor batalioanele selectate pentru a acționa, alături de aliați, în Afganistan, Irak și în spațiul ex-iugoslav. 30 de militari români au căzut la datorie, în astfel de misiuni, departe de țară, dar pentru ca România să aibă liniște și securitate internă acasă.

30 din circa 50.000 de militari din trupele terestre, dotate între timp cu armament de infanterie și tehnică de luptă comparabile cu dotările existente în armatele moderne ale unor state membre ale NATO. Vizibil și decisiv a fost Parteneriatul Strategic cu SUA, ai căror militari au probat, în teatrele de război menționate, o camaraderie aparte, iar în relațiile de la stat la stat nu au ezitat să dea o mână de ajutor celor care înfăptuiau reorganizarea organismului militar românesc. Cu sacrificiile și criticile cunoscute.

Azi, majoritatea covârșitoare a generalilor români au fost practic certificați în teatrele de război afgan, irakian și fost iugoslav, dar și în comandamente aliate relevante. Ei sunt simbolurile vii ale unei noi armate - dinamice, cu o forță expediționară notabilă, cu o experiență aparte peste hotare. Altfel spus administratori în uniforme militare, ale celor marcați de necesara mentalitate a învingătorului, bazată pe o experiență pe care numai naivii o pot ignora sau exagera, după cum s-ă văzut pe unele mici ecrane de televiziune.

Prin urmare, de ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI vor defila, pe sub Arcul de Triumf, profesioniști militari de grade diferite, dar cu experiențe certificate de aliați, acolo unde nu valsurile de salon, ci rafalele de arme nu numai automate marchează orizontul momentan și trecător al combatanților. Simbolic vor fi bine reprezentați și militarii activi în Forțele Aeriene Române, cu piloți la manșele avioanelor de tipul The General Dynamics F-16 Fighting Falcon, care visează la momentul în care ar putea avea șansa să zboare cu The Lockheed Martin F-35 Lightning II dominând spațiul aerian megieș și surclasând, de facto, aeronavele unui adversar ipotetic.

Mult mai simbolic vor fi reprezentați marinarii din Forțele Navale Române, încă văduviți de un submarin modern, performant, încă în așteptarea unui armament eficace și deci necesar dotării moderne a celor trei fregate din dotarea actuală a Marinei noastre Militare, dar și a dronelor ce vor da strălucire panopliei apărătorilor litoralului românesc.

Sigur că actuala conducere a Statului Major al Apărării - care va avea un nou șef, la debutul lunii decembrie 2023 -, are o viziune clară, concretă, privind dotările necesare celor trei categorii de forțe armate menționate, dar și Forțelor pentru Operațiuni Speciale ale României.

Ar fi electrizantă și cu o mare audiență națională transmiterea în direct, de la Palatul Parlamentului, audierea dezirabilă a noului șef al Statului Major AL Apărării, în comisiile reunite ale Senatului și Camerei Deputaților, subiectul fiind necesarul înzestrării Armatei României în anii următori, pentru a rămâne principalul factor disuasiv al oricărei tentative de agresiune externă.

Ar fi... dar pentru asta trebuie folosită și experiența celor desemnați să se ocupe de strategia de comunicare a armatei de azi. Dincolo de parada militară se află zeci de mii de conaționali, care au doar dreptul de vot, nu și pe acela de a avea reprezentanți aleși în cele două camere ale legislativului autohton, nici pe acela de exprimare publică în campaniile electorale, pentru delimitări necesare de poziții antinaționale, ale unor pretendenți la anumite posturi în ierarhia statului românesc de azi.

CE FEL DE ARMATĂ MAI ARE ROMÂNIA ACUM? Tăcută, umilită, răbdătoare, relativ bine dotată, cu experiențe aparte peste hotare, cu lideri care nu sunt doar buni executanți, cu minți luminate, de care societatea și statul s-ar putea folosi mult mai bine, precum americanii. Poate de gândurile de mai sus va ține cont și viitorul președinte al României - oricare va fi acesta -, în calitatea sa de comandant al forțelor armate naționale. Sau nu - ca până acum.