Fiecare zi în această lume este altfel. Înveţi, lupţi, câştigi, abandonezi, iubeşti, plângi, disperi, speri, visezi, trăieşti şi uneori mori. Nimeni nu-ţi poate spune dacă seninul unei zile poate continua şi în ziua următoare, dar ştii că o zi în care ceaţa îşi face de cap nu poate ţine la infinit. Zbaterea e cu atât mai cumplită cu cât suntem bombardaţi cu ştiri despre ce se întâmplă în lumea politică, deşi una dintre regulile vieţii spune clar: „Cine face rău va plăti sub o formă sau alta!”

Nu ne întreabă nimeni dacă vrem să ascultăm şi să vedem astfel de programe, ele sunt pur şi simplu lansate în eter şi doar de noi depinde unde trasăm graniţa.  De noi şi de telecomanda noastră depinde starea pe care vrem să ne-o oferim. Da, poate că veţi decide într-o zi să nu mai urmăriţi deloc programele de pe micul ecran, să nu mai ascultaţi radioul şi să petreceţi timpul preţios pe care îl aveţi alături de cei dragi, de florile din grădină, de albinele care încă hibernează în căsuţa lor, aşteptând cuminţi primăvara. Poate vreţi să vă ascultaţi şi pe dumneavoastră, nu de alta, dar meritaţi un moment de introspecţie. E chiar necesar.

Puteţi decide şi dacă vreţi să asistaţi la controversele de pe facebook despre războiul care se pare că bate la uşa României în care se dezbate cu înverşunare ideea înrolării pentru a-ţi face datoria (prea puţini ştiu ce mai înseamnă acest lucru astăzi, şi oricum nimănui nu-i mai pasă).  În privinţa copiilor sacrificaţi de oamenii aşa-zis maturi în războaiele din Siria sau Nigeria nu veţi citi decât mult prea puţin, pentru că iarăşi, nimănui nu-i mai pasă. Am devenit indiferenţi la tot şi la orice, nu ne mai gândim la cel de lângă noi decât arar şi doar în trecere şi cu siguranţă suntem preocupaţi de orice altceva decât de soarta acestei lumi. Cutremurător sau nu, acesta este adevărul. Şi totuşi, ceva a apărut ca să schimbe din temelii acest sentiment de neputinţă. Ceva ne-a făcut să tresărim şi să ne aducem aminte că a fi om este singurul lucru important aici şi acum. 14 februarie 2015 a fost ziua în care, pentru mulţi dintre noi, pământul s-a oprit pentru o clipă.

Butonând telecomanda, într-un moment de relaxare, am nimerit pe TVR1 la emisiunea Eugeniei Vodă, „Profesioniştii”. Nu mi-am închipuit că în aceeaşi clipă voi pătrunde într-o altă lume de care aproape că uitasem. Privind chipul binecunoscut al invitatului acesteia am înţeles că bucuria pe care o simt vine din alte vremuri în care acest sentiment era unul permanent. Maestrul Dem Rădulescu îşi spunea povestea vieţii, iar eu, uitând că am aceeaşi profesie şi că mă bucur de şansa întâlnirilor cu asemenea actori fără preţ în această lume destul de des, am devenit dintr-o dată simplu telespectator. Asistam la un miracol. Nu mi-a scăpat niciun cuvânt.

Am reţinut tot ceea ce maestrul a rostit-o în cadrul interviului şi pot spune fără să mă înşel că dacă ar fi durat zece ore nu m-aş fi mişcat. Magic. Acesta este cuvântul care poate descrie seara mea de 14 februarie şi a majorităţii celor care au nimerit aidoma mie uşa spre această lume. Spre suprinderea mea, am descoperit că au fost mulţi, fost mulţi. M-am întrebat cum este posibil şi mărturisesc nu am aşteptat vreun răspuns. Era atât de firească, atât de minunat de tulburătoare întâlnirea aceasta încât  ea a rămas să stăruie în mintea şi sufletul meu. În ciuda opiniei generale care spune că telespectatorii cer mizeriile prezentate sub formă de divertisment pe micile ecrane, acum m-am convins că nu e aşa, deşi ştiam adevărul de mult timp. Maestrul Dem Rădulescu punea un punct pe i uluitor acum, iar eu, telespectatorul, aşteptam să desfacă foiţă cu foiţă lumea şi mi-o arate aşa cum este ea. Au auzit cum maestrul spunea că atunci când venim pe lume nu intrăm într-un rai. Nu e nimic uşor aici, pe pământ.

Dimpotrivă. Totul este suferinţă. Trebuie să ne învăţăm copiii că viaţa nu se trăieşte stând pe roze, ci este una în care se luptă cu durerea. Lacrimile se rostogoleau pe obrajii mei alergând parcă în întâmpinarea acestui OM de care mi-e atât de dor. Au trecut mai bine de 15 ani de la acel interviu, dar simţeam că maestrul Dem Rădulescu se afla chiar în acea clipă în studioul televiziunii române. Parcă problemele pe care le aducea la cunoştinţa publicului nu erau atât de necunoscute şi mă întrebam oare chiar nimic nu s-a schimbat în tot acest timp? Oare după plecarea sa în alte sfere, noi  suferim de aceleaşi boli? Se pare că adevărul acesta era…

Întrebat de Eugenia Vodă ce-l face fericit, maestrul a spus că e fericit că are o familie frumoasă, o soţie pe care o iubeşte nespus şi un copil pe care îl divinizează. Şi lacrimile pe care abia mi le stăpâneam nu au mai putut fi oprite. Am avut şansa să le întâlnesc şi să le intervievez atât pe actriţa Adriana Şchiopu, care i-a fost soţie maestrului, cât şi pe Irina Rădulescu, fiica pe care acesta o diviniza. „Aşchia sare atât de departe pe cât de puternică este lovitura toporului”, spunea aceasta din urmă. Irina, actriţă la rândul său, are în ochi aceeaşi căldură incredibilă pe care o emana tatăl său. A învăţat de la părinţii săi să fie ea însăşi, fără pretenţii, fără preţiozităţi. Simplu şi profund. „Tata avea acest principiu că de la copii trebuie să înveţi. De la entuziasmul lor, de la râsul lor cel mai sincer, în explozie. Întotdeauna inventa poveşti pentru mine, situaţii, ca să mă facă să râd. Spunea că se simte foarte bine când mă face să râd. În meseria aceasta eşti mult plecat şi unii pot considera că asta poate slăbi o relaţie.

Tata, oricât de mult ar fi fost plecat în turnee, când se întorcea acasă nimic nu era mai solid decât triunghiul dintre noi. Aud că unii se întreabă dacă se pot împărţi între carieră şi viaţa de familie. Exemplul în familia mea a fost că se poate. Chiar dacă nu am avut duminică de duminică picnic în familie sau zi de zi nu l-am văzut pe tata. Nu am suferit. Ai mei mi-au explicat tot ce se întâmplă cu ei, cu noi, şi atunci nu au existat traume. Spiritul de luptă şi punctualitatea le-am moştenit de la mama”, spunea Irina prima dată când m-am întâlnit cu ea. Când am întrebat-o dacă simte că numele pe care-l poartă ca pe o povară răspunsul ei a fost limpede precum cristalul. „Nu m-am gândit dacă ţin ridicată ştacheta numelui, pentru că nivelul alor mei este ridicat. Nu mi-am propus nici să egalez, conştientă fiind că este foarte greu.

Epoca în care au trăit a fost alta, terenul de desfăşurare a activităţii la fel. Tata a prins şi vremurile minunate, când încă se făcea teatru la radio, la televiziune, care astăzi nu se mai face. Aceste oportunităţi îl fac şi pe actor să evolueze şi să devină din ce în ce mai performant. Eu zic că raportat la vremurile de acum mă situez bine. Nu am frustrări, apăsări sau complexe. Cel mai natural lucru este să fii mândru de ceea ce fac părinţii tăi. Amintirea tatălui meu e un motor ce mă duce înainte”, mi-a mărturisit Irina, ceea ce m-a bucurat, pentru că astfel am înţeles, deşi nu mai era nevoie, că este demna urmasă a tatălui ei.

Dem Rădulescu avea un cult pentru vedete, i-a iubit pe Tănase, pe Calboreanu, pe Nottara, pe Doamna Bulandra, pe Stan şi Bran şi pe Charlie Chaplin.

Şi-a susţinut punctul de vedere de fiecare dată, se bătea pentru credinţa sa, care era în fapt Teatrul, pentru care respira. Era vocaţia sa, motivul existenţei sale. Cum să nu te marcheze faptul că deşi au trecut 15 ani de la plecarea sa dintre noi, emisiunea Eugeniei Vodă a avut un rating ridicat. Nu cred că de la nostalgia celor care l-au iubit şi respectat s-a întâmplat acest lucru, ci de la faptul că maestrul Dem Rădulescu a fost, este şi va rămâne un nume, o valoare, o instituţie. Da. A fost o vreme când aveam şi noi, românii, Actori. Cu A mare. O vreme când spectacolul de teatru era spectacol de teatru, oamenii de cultură erau respectaţi ca atare şi cenzura nu reuşea decât să îi motiveze şi mai mult.

Era o vreme când duşmanul actorilor era acelaşi cu al spectatorilor. Când orgoliile nu erau atât de mari. Cât amar răzbătea până la noi, telespectatorii de astăzi, din sufletul lui Dem Rădulescu al acelui moment în care Eugenia Vodă îl intervieva. Lacrima care nu a căzut a fost mai grea decât oricare alta ce s-ar fi lăsat desprinsă din ochii maestrului. Şi doare. Da, pe mine una mă doare... Dorul doare atât de tare uneori… Şi tot ce pot să mai spun după ceea ce am văzut în cadrul emisiunii este simplu: MULŢUMESC, MAESTRE!