Iulian Chifu, fost consilier prezidențial pentru securitate internațională, explică pentru Evenimentul Zilei, care este paradigma atentatelor teroriste şi schimbările care au devenit evidente după atentatele din Franţa.

EVZ: S-a schimbat paradigma atentatelor teroriste? Nu mai asistam la operațiuni de amploare, mai uşor de urmărit, ci la grupuri mici de terorişti care acţionează mai mult prin empatie decât printr-o planificare strategica.

Iulian Chifu: Paradigma atentatelor teroriste nu s-a schimbat, ci doar gradul şi nivelul ameninţărilor. Astfel, dacă până la 11 septembrie era considerat că terorismul e proiectat din afara statelor, astăzi vorbim tot mai mult despre terorism şi paradigma “duşmanului în cetate”, adică terorişti interni, eventual radicalizaţi şi pregătiţi militar de partea insurgenţilor în conflictele din Irak-Soria, Afganistan, Yemen sau Sahel de la Somalia, Kenya, Libia la Nigeria, Mali, sudul Algeriei.

Poate fi aceeași situație in Belgia, Germania sau țările nordice?

Nu este vorba doar despre musulmani sau jihadişti proveniţi din fostele colonii sau generaţia a doua -a treia de imigranţi, ci chiar de localnici, francezi, germani, britanici, spanioli, autoradicalizaţi prin internet, covertiţi la Islam şi participanţi la aceste acţiuni. Mai mult, pe lângă formula grupurilor organizate, există şi varianta autoradicalizării in situ, deci chiar pe loc, în ţara de origine, a “lupilor singurateci”. E mai greu să combaţi această variantă, pentru că nu e nevoie de comunicare pentru realizarea unui atentat terorist, autorul poate fi complet integrat în societate şi poate să nu frecventeze moschei şi locurile de radicalizare, poate să-şi procure şi să fabrice o bombă acasă cu lucruri foarte domestice, comandate prin internet sau luate de la magazinul din colţ.

Intrăm intr-o faza a luptelor de gherila in Europa? Se vor repeta?

Lupte de gherilă în Europa e mult spus, dar avem zone, cartiere, un fenomen de ghetoizare care menţine criminalitatea organizată, traficul şi radicalizarea jihadistă în multe locuri, în special în jurul marilor oraşe ale Europei de Vest. Sunt zone scăpate de sub controlul autorităţii centrale, cu oameni fără viitor, neitegraţi, care supravieţuiesc la limita societăţii în special pe baza veniturilor din mici infracţiuni, iar unii recurg chiar la marea criminalitate organizată şi terorism.

Vom asista la înăsprirea condițiilor de securitate în interiorul spațiului Schengen? Deja se vorbește despre controale la frontieră.

Din păcate mediul de securitate şi ameninţările sunt în creştere, investiţiile în zona securităţii sunt reduse – ca efect al crizei economice, de ani de zile – iar numeroaselor grupuri criminale le trebuie doar o izbândă pentru a crea haosul pe care l-aţi văzut, pe când serviciile de combatere a terorismului au nevoie să reuşească de fiecare dată să prevină atacurile planificate. Cred că politicienii vor trebui să-şi asume public, la un moment dat, un discurs care să spună populaţiei că trebuie să-şi asume mai multe riscuri pentru că ele s-au multiplicat şi nu există resurse pentru a le combate.

Francezii au mobilizat 88.000 de polițiști si militari pentru 4 atacatori. Si tot au dat senzația de lipsa de eficiență in reacție. 

Mobilizarea s-a făcut pentru a limita efectele ulterioare posibile ale amplificării acţiunilor celor doi, efectul de antrenare pe care îl puteau avea acţiunile mediatzate pe toate posturile faţă de alţi jihadişti – vezi cazul lui Kullibaly – şi pentru a asigura scotocirea şi urmărirea celor care au dat lovitura. Problema e a prevenţiei, şi sigur va exista o perioadă de evaluare cu costuri politice pentru şeful direcţiei de securitate a teritoriului, responsabilă de combaterea terorismului în Franţa, poate a ministrului de Interne.

Care este soluția într-un asemenea conflict? 

Nu e posibil ca o persoană condamnată pentru terorism (recruta luptători pentru Al Qaeda şi-i trimitea în zone de război) să nu fie supravegheată, să poată realiza un grup, cu comunicarea aferentă, chiar dacă principalul complice îi era frate, să procure armament de categoria armelor automate şi lansatoarelor de rachete, ba a mai fost şi în teatre de război teroriste, şi să poată ataca în plină zi, în centrul Parisului, o ţintă cunoscută ca desemnată – Charlie Hebdo – a cărui editor şef avea şi pază de la serviciul de stat pentru protecţia personalităţilor. Aici sunt foarte multe lucruri de explicat şi deconturi publice de făcut.

Are societatea franceza o problemă cu minoritățile, în special cele venite din fostele colonii, Maghreb?

Nu cred că aici e vorba de musulmani, de minorităţi religioase sau etnice. E vorba despre infractori şi terorişti care refuză să se integreze în societate sau care nu au şanse, de aceea recurg la calea terorismului, infracţionalităţii, criminalităţii organizate. Dar e greu de crezut că o ţară mare şi puternică precum Franţa, cu capacitatea de a proiecta forţa în Libia, Mali sau Republica Centrafricană nu poate să controleze porţiuni ale propriului teritoriu, infracţionalitatea, terorismul sau, fără a fi răi, mica infracţionalitate de vitrină a cerşetoriei pe Champs Elisees, de a fost nevoie să detaşăm noi, România, 10 poliţişti români pentru acest lucru. Vor urma deconturile, iar costurile de imagine şi politice sunt mari.

Populația de religie musulmană din Europa se va dubla pana in 2030.  Vedeți vreun pericol real?

Cred că până în 2030, aceste conflicte, nu atât interreligioase, ci intra-religioase, în sânul Islamului – că vorbim de relaţia sectariană şiiţi-suniţi, că vorbim despre interpretarea jihadistă radicală a Islamului versus cea obişnuită, tolerantă, pacifistă – se va fi estompat. Vedeţi că nu mai e vorba de motivaţiile clasice – libertate poporului palestinian. Franţa a recunoscut, la nivelul Asemblee Nationale, a parlamentului, Autoritatea Palestiniană şi susţine crearea statului palestinian, ca soluţie a celor două state pentru problema Orientului Mijlociu. Deja este vorba despre alte resorturi, care vizează instrumente de proiectare a controlului şi hegemonie în Orientul Mijlociu – implicând Iranul, Arabia Saudită şi Turcia, poate Egiptul. Nu mai e vorba despre SUA şi foştii colonişti versus ţările decolonizate, deşi e vorba în continuare de trasarea artificială a frontierelor în Orientul Mijlociu şi de controlul resurselor.

Se pot muta conflictele cu substrat religios din Orientul Mijlociu in Europa?

Europa a acceptat democraţia, drepturile omului, toleranţa, multiculturalismul. Religia islamică este parte a istoriei recente a Europei, şi nu mai avem demult liniile lui Huntington de separare a civilizaţiilor, culturilor, religiilor, ci, dacă vreţi, liniile de separare sunt acum în interiorul oraşelor noastre, chiar a clădirilor în care locuim, chiar pe acelaşi palier pe care ne aflăm. Liniile acestea s-au estompat în familii mixte şi interculturalitate. Iar poporul francez, ca şi cel englez, suedez, belgian, etc are şi nativi de religie islamică, ca şi cei de religie mozaică, budistă, etc. E o realitate cu care trebuie să trăim, ca şi cu realitatea că tranziţia s-a încheiat, iar instabilitatea actuală şi creşterea nivelului de risc este ceea ce vom trăi probabil câteva decenii.

Care este cea mai potrivită reacție a Statului? Cum se poate apăra? 

Cel mai adecvat mijloc este cultura de securitate şi conştientizarea publicului. A ascunde cetăţenilor nivelul de risc pe care şi-l asumă zilnic şi limitele capacităţilor statului, în special a resurselor sale financiare în domeniu, e criminal, zic eu. Apoi ţine de capacitatea cetăţenilor de a se preocupa de ceea ce e în jurul lor, de a creşte solidaritatea şi coeziunea societală, dar şi de a remarca, atunci când se întâmplă, elemente nepotrivite, suspecte, care trebuie transmise autorităţilor. Noi avem înclinaţia să evităm legătura cu autorităţile şi poliţia, să ne uităm în altă direcţie, să spunem că nu e treaba noastră, să se ocupe autorităţile. Dar fără cooperarea cetăţenilor, autorităţile nu pot supraveghea şi preveni, nu pot şti totul niciodată, oricâte resurse ar avea.

Care sunt mijloacele cele mai adecvate? Unde trebuie mărit controlul?

Apoi trebuie să alocăm bugetele potrivite Armatei şi structurilor de combatere a terorismului şi criminalităţii organizate, cum am făcut-o pentru combaterea corupţiei. Nu excesive, nu dincolo de capacităţile societăţii, nu debalansând alte nevoi ale bugetului, dar sufieinte pentur a menţine un grad de risc acceptabil pentru populaţie. Evident în discuţie intră nu numai resursele directe, ci şi mijloacele şi instrumentele potrivite care pot economisi fonduri.

România are o problema cu mijloace de supraveghere? Vezi Legea Big Brother şi controversele generate de societatea civilă

Există, într-adevăr, nişte sincope şi goluri importante în ceea ce priveşte România şi controlul identităţii deţinătorilor şi utilizatorilor de cartele pre-pay, aşa cum există sincope majore în domeniul controlul comunicaţiilor internet, prin multiplicarea deţinătorilor de reţele şi furnizorilor acestor servicii, în contextul amplificării criminalităţii informatice şi a războiului cibernetic.

Da, societatea civilă şi organizaţiile pentru protecţia drepturilor omului vor pleda întotdeauna pentru maximum de libertate. Însă este drept fundamental al omului şi dreptul la viaţă, şi cel la integritate corporală, şi dreptul de a-mi duce copilul la şcoală în siguranţă. Deci nu este o controversă între siguranţă şi drepturile omului sau libertatea internetului şi a mass media, ci toate sunt drepturi fundamentale care trebuie agrementate în aşa fel încât realizarea unui drept al cuiva nu lezează alt drept al unei alte persoane, e un conflict de valori la nivelul drepturilor fundamentale care are peste tot în lume o linie de demarcaţie acceptată.

Vă reamintesc cât caz s-a făcut în legătură cu “campaniile de presă” apărut ca risc de securitate în ultima Strategie Naţională de Apărare. Şi eu am fost împotriva acestei promovări pentru că nu era explicată. Ultimele 4 rapoarte anuale ale SRI nu fuseseră validate în Parlament în iunie 2010 şi ele nu conţineau suficiente exemple mediatizate care să reflecte această nevoie şi existenţa acestui risc, care să fie validat şi acceptat de populaţie. Astăzi dacă incepem să vorbim despre războiul informaţional, ca parte distinctă sau componentă a războiului hibrid, prevederea de atunci poate suna ca vizionară, deşi şi astăzi ar fi greu de acceptat de către mass media şi societatea civilă.

În principiu există legi necesare, nevoia de racordare la instrumentarul celorlalte state, ajustarea la particularităţile naţionale. Dar nici o lege nu va putea fi adoptată şi mai ales aplicată dacă nu e acceptată de societate. De aceea aici intervine un efort mare de explicare care e necesar.

Pentru aşa numitele “legi big brother”, cred că şi eticheta e greşită, dar cred că va trebui adoptată o variantă care să acomodeze nevoia intrumentarului de securitate cu prevederile legale şi Constituţia, cu drepturile omului, şi să fie acceptabile şi de către societatea civilă, sau de către cetăţeni în marea lor majoritate. Nu există soluţie ideală, şi oricum vor fi nemulţumiţi.

Credeți că vom asista la un asemenea fenomen şi în Romania?

Până în prezent, România a fost apărată de fenomenul terorist explicit, adică de acţiuni teroriste care să fi reuşit. Şi aici există trei motivaţii distincte: valoare redusă de impact a unei acţiuni purtate în ţara noastră, pentru marile reţele teroriste, valoarea şi memoria instituţională a resortisanţilor arabi în ceea ce priveşte România, folosită mai degrabă ca zonă de odihnă şi refacere, de colectare de fonduri, şi nu ca ţintă teroristă şi, nu în ultimul rând, capacitatea de prevenţie a instituţiilor abilitate, în primul rând responsabilul şi integratorul pentru combaterea terorismului, Serviciul Român de Informaţii. Toate cele trei argumente concură la situaţia actuală.

Pe de altă parte da, un eveniment de această factură se poate întâmpla şi în România. Am avut persoane autoradicalizate care au vrut să execute atentate terorist, am avut tentative de radicalizare şi pregătire locală. Însă avem un control bun al traficului cu arme de foc, precursori ai explozibililor şi substanţe explozibile. Iar tentativele de influenţă a unor persoane radicalizate în exterior este sub control complet. Ca şi tentativa de preluare a conducerii cultului islamic de către persoane ce au îmbrăţişat forme radicale ale islamului sau care ar avea tendinţe jihadiste.