Editura Evenimentul si Capital

A FUGIT de INTERPOL și a ajuns la CERCUL POLAR. Câștigător al CELUI mai DUR MARATON din lume, Tibi Ușeriu: Modelul meu SUNT EU | Puterea cuvântului

Autor: | | 1 Comentarii | 2348 Vizualizari


Vezi galeria foto:

De când se știe, Tibi Uşeriu trăiește o aventură care-i testează continuu rezistența fizică și psihică. A intrat în atenția publică după ce a devenit primul român - și deocamdată și singurul - care a câștigat cel mai dur maraton din lume, organizat la Cercul Polar. Dar viaţa sa a adunat şi alte recorduri, în contradicție cu aprecierea și respectul de care se bucură acum. „Nebunia tinereţii” l-a transformat la doar 22 de ani într-un infractor periculos, căutat de Interpol, și în fi nal, a ispășit aproape 10 ani într-o închisoare de maximă securitate în Germania. Acum nu mai e prizonierul trecutului și nu mai aleargă de nimeni, ci doar să se depăşească pe sine însuşi: „Modelul meu sunt eu, în sensul că mă gândesc cum vreau să fiu peste cinci ani de zile și încerc să mă duc acolo” . Într-un interviu acordat Evenimentului zilei, ultramaratonistul vorbește deschis despre a doua şansă - „Trecutul nu poate avea ultimul cuvânt în viața unui om”-, despre Tibi cel care a fost și despre Tibi cel care este acum, dar și despre frici, relații sau cum a învățat să-ți trăiască viaţa fără prejudecăţi sau limite preconcepute

Ileana Ilie Ungureanu: Ai fluturat triumfător tricolorul la Polul Nord, în cel mai greu maraton al lumii, ce simți când se vorbește despre tine ca despre un erou, un model pentru alții?

Tibi Uşeriu: E o exagerare. Cred că România e în căutare de modele și de eroi. Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi sunt modele. Eu controlez foarte bine partea psihică, dar sportiv nu sunt, pentru că nu am cum să ajung în șapte ani de zile, de când am început eu să alerg, la performanțele unui sportiv cu experiență de 20-30 de ani.

Ileana Ilie Ungureanu: Și totuși, ai apărut de nicăieri și l-ai întrecut pe Frank Fumich. 

Tibi Uşeriu: Frank Fumich e unul dintre cei mai buni sportivi din lume pe anduranță, dar pentru că el dormea cu trei  ore mai mult decât mine - eu dormeam doar 45 de minute - , am condus cursa de la început și până la sfârșit. Pot să-mi controlez foatre bine corpul prin minte. Ei noaptea se odihneau și eu alergam. Ei au avut aproape 50 de ore de somn și odihnă controlate de organizatori, iar eu am avut aproape 20, dintre care 14 ore de somn. Plus că eu am și simțul acesta al supraviețuirii bine dezvoltat încă din copilărie. La 9 ani, când m-a dat tata slugă la stână, ciobanul m-a trimis noaptea în vârful munților, unde erau și urși și lupi, să caut oile pierdute. Pentru mine nu există frică.

- Un episod pe care îl povestești detaliat în cartea autobiografică „27 de paşi”. Apropo de trecut, acum, după ce ai făcut performanţă pe plan sportiv amator, mai simți eticheta de pușcăriaș?

Asta o să-mi rămână pentru totdeauna și m-am obișnuit cu ea. Am fost pușcăriaș și nu am cum să sterg cu guma 10 ani din viața mea. Tinerețea mi-am petrecut-o închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase. 10 ani de zile n-am învățat nimic, ci am încercat doar să mă autoeduc, să meditez ca să devin o legumă, să nu am cerințele fizice pe care le are orice om. Mi-am irosit poate cei mai frumoși ani din viață.

- Ultramaratoanele, plus implicarea în numeroase proiecte sociale şi de mediu, înseamnă și o reparație morală față de tine și față de societate, în general?

Cel puțin față de societatea românească eu nu am nicio remușcare. Nu m-am gândit niciodată să alerg cu steagul României la Cercul Polar ca să-mi spăl păcatele pe care le-am făcut în Germania. Sincer, în ultimii cinci ani de zile nici măcar nu mi-am mai adus aminte că am fost în pușcărie în Germania. Au trecut 20 de ani de atunci. Am uitat efectiv persoana care a făcut chestiile alea. Mi-am acceptat trecutul, m-am împăcat cu el. După care m-am regăsit în alergarea asta de anduranță, în partea asta extremă.

- Parcă ești un masochist care s-a obișnuit cu suferința și o cere. În tinereţea ta aventuroasă - pe care o descrii foarte bine în cartea "27 de pași"–  povestești despre bătăile crunte aplicate de părinţi, evadări, jafuri armate comise în Germania şi Austria, o tentativă de omor, interlopi din mafia sârbească și ani grei de închisoare. Și în continuare trăiești o viaţă la extreme.

Cred că vorba aia cu lupul care își schimbă părul, dar năravul ba, e reală. Nu sunt de fier, și prin mine curge sânge, sunt o persoană extraordinar de sensibilă. Doar că mă transformă chestiile astea. În carte descriu foarte bine masca pe care o purtam la jafurile armate. O dată ce-mi puneam cagula mă transformam în altul. Țin minte că atunci când umblam cu armele fără mască începeam să transpir din cauza emoțiilor, iar când îmi puneam masca pe față nu mai eram eu, cumva deveneam altcineva, o persoană rece, fără scrupule. Poate și competiția asta pe care o domin în ultimii  doi ani de zile are de-a face cu masca aceasta.

- Care crezi că e cel mai mare atu al tău?

Partea psihică. Dacă îmi pun ceva în cap, reușesc. Nu corpul duce mintea, ci mintea îți duce ție corpul mai departe. Toate semnalele sunt date de creier, iar corpul doar reacționează. El este o mașinărie de fapt. Oboseala te poate aduce la halucinații, te poate trânti la pământ, dar corpul poate să continue.

- Te consideri un om norocos?

Nu. Dimpotrivă. Pentru norocul ăsta de acum am muncit. Nu mi-a dat nimeni nimic gratis. Norocul că nu am fost împușcat? Poate. Norocul că nu am murit în pușcărie? Și ăsta e un noroc. Noroc poate fi și că îmi termin cursele cu bine. Dar în spatele acestei povești e foarte multe muncă și dedicație.

- Norocos pentru că ai avut șansa să te reabilitezi. S-o recunoaștem: închisoarea e un loc damnat în ochii noştri.

Din perspectiva asta sunt într-adevăr norocos. Închisorile din țară sunt pline de recidiviști, nimeni nu le dă nicio șansă să se reabiliteze cu adevărat. Eu am fost în două programe de reabilitare. Am avut noroc și cu fratele meu, care nu m-a părăsit niciodată, cu familia care a stat lângă mine și la bine și la rău. Dar la schimbarea mea am lucrat foarte mult în timpul detenției. Tu singur trebuie să-ți recunoști problemele , iar schimbarea trebuie să vină din tine. De-aia zic că norocul mi l-am creat eu. Și cred cu tărie că o a doua șansă merită oricine.

- Prejudecăţile legate de închisoare nu-i ocolesc nici pe angajatori.

Așa este. Nimeni nu mai are încredere în tine după ce ieși din închisoare. Pentru societate rămâi un criminal, un hoț, un pușcăriaș. Și nici eu nu fac excepție. Au fost persoane care nu au vrut să aibă de-a face cu mine pentru că sunt un pușcăriaș. Reabilitarea și reintegrarea în societate a deținuților ar trebui să fi esențiale și în România. În Germania sunt multe programe post-detenție, iar rata de recidivă este de 17%. La noi trece de 70%.

- Pe tine te consideri reabilitat?

Cred că sunt reabilitat 100%. 

- Privind înapoi, ai vreun regret? Este ceva de care ți-e rușine?

Nu. De ce să-mi fie rușine? Dacă ascundeam trecutul meu și trăiam toată viața cu povara  asta, da, poate mi-ar fi fost rușine. Dar așa nu-mi este. Nu regret nici trecutul și nici faptele pe care le-am făcut. Au fost decizii luate de mine la un moment dat. Și la fel ca acum și atunci credeam în ceea ce fac.

- Cum arăta o zi din viaţa ta în închisoarea de maximă securitate?

La ora 5 dimineaţa sună goarna. Deţinutul 2800 sare din pat. Dezbracă pijamaua de hârtie şi îmbracă un costum albastru, standard. Face patul. Trec 2 minute şi 17 secunde până când o mână îi deschide vizeta, însoţită de un zdrăngănit de chei. 2800 trebuie să fie în picioare în faţa patului. Aşa e regula. Un necunoscut îl priveşte fără nicio vorbă. Apoi, 2800 se spală pe faţă şi pe dinţi. Aşteaptă. Orele trec chinuitor. I se aduce o mâncare anostă. Deşi nu-i e foame, mănâncă. Are de aşteptat cam 10 ore până să fie scos afară, printr-un tunel, la plimbare. Singur, fără alţi deţinuţi. Curtea închisorii e mică. Plimbarea din jurul piscinei are fix 27 de paşi.

- De unde și titlul cărții.

Devenisem o piesă de mobilier, alături de celelalte din celulă. Cei  27 de paşi pe care îi număram de sute de ori la plimbările zilnice m-au bântuit şi în maratoane şi în pregătirile pentru aceste competiţii.

- În închisoare nu ai avut niciodată gânduri sinucigașe?

Nu, pentru că de felul meu sunt o fire orgolioasă și nu vreau să fiu laș. Mi-am asumat, am recunoscut tot și nu am dat vina pe nimeni. Ca o paranteză, cred că eram singurul vinovat din toată pușcăria aia de maximă securitate. Inclusiv la noi în penitenciare, cumva toți sunt acolo din cauza altcuiva. Niciunul nu-și recunoaște vina. Și asta e o problemă pentru că dacă nu-ți asumi faptele nu poți să meargi mai departe şi să ai o altă conduită pe viitor. În realitate, nimeni nu de forțează să faci nimic. O faci tu, conștient, din anumite motive. Din dorinta de a avea bani, din lenea de a munci pentru bani etc.

”Am fost la un pas să mă sinucid, pentru că nu mă mai regăseam în realitatea de om liber”

- Cu mintea și experiența de acum, ai trăit ceva mai rău decât arestul?

Întoarcerea mea acasă a fost mult, mult mai grea decât perioada de detenție. Timp de șase luni de zile am trăit un coșmar. În fiecare zi am vrut să mă duc să mă sinucid sau să mă întorc înapoi în penitenciar.

- De ce reacomodarea la viaţa de om liber a fost un șoc? Nu e suficientă libertatea ca să te motiveze să revii la normalitatea cerută de societate?

Creierul s-a obișnuit atât de bine în penitenciar, încât nu m-am mai regăsit în realitate. În închisoare trăiam ca o legumă, fără să gândesc. După eliberare, culorile, luminile, vocile, tot ceea ce se întâmpla pentru mine era străin. Eram un om la 35 de ani, care se comporta ca un copil. Nici să mă duc să-mi iau mâncare nu mai știam. Efectiv așteptam să mi se dea. Îți dau un exemplu: am ajuns acasă, la Tășuleasa Social, am mers seara în cameră, m-am pus în pat, m-am trezit dimineața, m-am înbrăcat în hainele pe care le aveam și am așteptat să mi se deschidă ușa. Mintea mea nu mai procesa, nu știa că pot să ies, că sunt liber. Gândul ăla că nu mă mai regăsesc în lumea asta îmi venea în fiecare zi. Și atunci mi-am și pregătit la un moment dat să mă sinucid. Pe urmă mi-am făcut bagajul să plec înapoi.

În pușcărie.

Știam că dacă intru pe teritoriul Germaniei o să-mi continui pedeapsa. Eu sunt eliberat condiționat din Germania și nu mai am voie să calc niciodată acolo. Dacă intru în țară îmi continui pedeapsa până la 23 de ani.

- Pe drumul de întoarcere spre casă aveai vreo dorință?

Primul lucru la care m-am gândit a fost să merg să mănânc cartofi prăjiți.

- „Demonii” trecutului te bânduie acum în vise?

Visam trecutul destul de mult în primii ani de detenție. Mi se mai întâmplă și acum, de când am început să merg prin penitenciare cu promovarea cărții și a altor proiecte de recuperarea socială a deţinutilor în care am fost cooptat.

- Există deci un moment în care chiar principalul tău atu - psihicul - a cedat: prima jumătate de an acasă.

Era întins la maxim. Am reușit să trec psihic printr-o perioadă de 10 ani de chin, iar libertatea era acum o noutate. Și în închisoare mi-a fost foarte greu în primii, până am reușit să meditez. Dacă mă gândeam la trecut îmi făceam rău, dacă mă gândeam la viitor: păi ce viitor aveam?! Și atunci singura soluție pe care am găsit-o a fost să uit tot – și trecut, și viitor - și să mă concentrez pe ceea ce se întâmplă acolo, să devin o legumă. Întoarcerea acasă a însemnat o schimbare majoră, care mi-a întins corzile la maxim. Cred că am gestionat-o destul de bine dacă am ajuns să nu mă sinucid.

- Care e cea mai mare temere a ta?

Mă tem că nu o să prind momentul în care societatea se va schimba. În sensul de a fi acceptați toți. Au trecut deja 27 de ani și schimbarea nu vine.

- Dar crezi că un om se poate schimba?

Bineînțeles. Dacă schimbarea mea este adevărată sau nu se va dovedi peste 30 de ani. Acum să zic că 100% sunt un om schimbat și că 100% nu o să mai ajung în nu știu ce situații, nu pot. La un moment dat poate să apară un drum care să mă ducă într-o direcție diferită. Nu știu. Dar cred că toți avem puterea de a ne controla. Putem să controlăm dorințele noastre mai puțin ortodoxe și să dezvoltăm celălalt eu din noi, care să –l țină sub control pe cel rău. Cu jafurile alea armate, la un moment dat pentru mine nu mai era dorința de bani, era dorința de acțiune. Emoțiile pe care le trăiam atunci și adrenalina mă încărcau foarte tare și le doream.

- Te și drogai în perioada aia?

Nu sunt fumător, nu am băut niciodată peste măsură, am încercat vreo 3-4 feluri de droguri, dar nu mi-a plăcut nimic. Nu am fost niciodată un consumator de droguri, dar le-am încercat. Eu puteam să trăiesc fără conaină ceea ce trăiau alții cu cocaină.  

- Crezi că un viciu trebuie înclocuit cu alt viciu, pentru a scăpa de el?

Toți ne putem schimba și nu cred că sunt singurul om din lumea asta care s-a schimbat. Doar că trebuie să descoperim altceva ca să putem să schimbăm ceva. Trebuie să descoperim ceea ce ne place, ceea ce ne duce în față.

„Cartea este un răspuns pentru cei care știau trecutul meu și aveau de gând să profite de asta”

- De ce ai simțit nevoia să scrii cartea autobiografică „27 de paşi”: spovedanie sau teama că trecutul tău sumbru va fi făcut public de alții?

Nu am simțit nevoia să scriu această carte. Anul trecut, după ce m-am întors de la Cercul Polar, (mai ales) presa de la noi, din Bistrița, a început să scrie despre mine și maratoane, dar la final apărea mereu întrebarea: Voi știți trecutul lui Tibi Ușeriu? Ce a făcut? Pe cine vreți să transformați acum în erou? Se știa că am avut probleme cu legea, se șușotea pe la colţuri, dar niciodată nu au putut să vină cu dovezi. 

- Deci celebritatea a făcut să nu mai poți să-ți ascunzi trecutul.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate