My Fair Lady, spectacol pe muzica lui Frederick Loewe, este apreciat atât de criticii în domeniu, cât și de public un musical perfect, motiv pentru care e nelipsit scenei de pe Broadway încă din 1956. Este un real succes confirmat an după an la Londra, în luminile de pe West End și negreșit pe scene din întreaga lume, inclusiv în România, unde prima dată s-a jucat pe 8 mai 1968 la Teatrul de Operetă din București. Este cu siguranță o dovadă de curaj, încredere și de sete de nou să pui în scenă din propria viziune o producție de asemenea dimensiuni, fie că urmărește firul ideii originale.

Spectacolul ținut pe scena bucureștilor reprezintă un omagiu în numele faimosului musical, la împlinirea a 60 de ani de la lansarea pe Broadway, moment ce a marcat atunci trecerea în creația contemporană de operetă.

Mall Băneasa din Capitală cu câteva zile în urmă gazda unei premieri inedite a acestui spectacol, completând diversitatea miilor de viziuni puse până acum în scenă peste tot în lume. Show-ul a fost în întregime realizat din fonduri private, sub regia lui Răzvan Ion Dincă, alături de dirijorul Daniel Jinga, scenograful american Maruti Evans, designerul de costume Oana Botez, coregraful Violeta Dincă şi lighting designerul Daniel Klinger, a făcut minuni, într-un spaţiu al unei săli de cinema, moderne, ce-i drept, însă, de la început, improprie şi neprietenoasă. Echipa de actori și cântăreți implicată în acest proiect a fost, de asemenea, la înalțime, uneori la propriu, suspendată de elementele scenografice sofisticate.

Spectacolul în sine a ridicat o încercare dificilă pentru echipa de creație, un efort considerabil al acestora de a pune în lumina două distribuţii numeroase care cântă live la lavaliere, cu o orchestră care cântă extraordinar, cu cântăreţi, actori, balerini, chiar şi copii, care se perindă pe scenă într-un spaţiu strâmt, cu un echipament tehnic elaborat şi foarte dificil de adaptat sălii (Maruti Evans a realizat recuzita, a patinat obiectele, iar Răzvan Ioan Dincă a făcut şi regie tehnică), în condițiile în care a fost un real maraton de șase show-uri în numai patru zile, la care Irina Baianț și Ana Mara Georgescu, interpretele Elizei Doolittle au impresionat prin voci de excepție.

Poate puțini au făcut legătura între femeia impecabilă, cu o voce clară și răsunătoare, strălucitoare acum în rolul Elizei Doolitle și micuța cârlionțată care, cu mai bine de zece ani în urmă, aducea lacrimi în ochii audienței cu o piesă devenită pe atunci șlagăr, « Ochii tăi”. Un succes de demult, care a fost și uitat între timp, spune Ana Maria Georgescu. Din Șimleu Silvaniei, lumea pare foarte mare, spune ea, așa că orice salt în gol trebuie calculat foarte bine. Dacă precedentul zbor în necunoscut a rămas, cel puțin aparent, fără urmări, aceasta nouă săritură s-ar putea să deschidă noi drumuri. Mai ales că “Rolul Elizei e destul de asemănător cu cel al Anei care a plecat din Șimleu Silvaniei și care vorbea cu « No și Ioi » în Bucureștiul care casca ochii mari și te întreba surd a treia oara « De unde vii tu ? « De acolo de unde se pune harta în cui », spune Ana Maria.

Rep: O piesă splendidă te-a adus cândva în atenția lumii, “Ochii tăi”, care te-a promovat ca un fel de Shirley Temple a muzicii românești, cu atât mai mult cu cât și aspectul tău la vremea respectivă, fetița cu păr cârlionțat, părea să înlesnească această idée. Fata a cărei voce te face să plângi – tocmai citesc pe undeva că ți se spune. Ne-ai putea spune povestea acestei piese? Cum s-a ivit, ce drumuri și-a deschis și cum s-a întâmplat ca acest succes să dispară?

Ana Maria Georgescu: Mi-au mai rămas puține amintiri de atunci, cred că mi-am dorit să uit… ca exercițiu de supraviețuire. Însă printre ele se numără și momentul în care Sandi Deac, cel care a compus « Ochii tăi », dar și albumul de pe care făcea parte această piesă, la prima noastra întâlnire a fost impresionat de ochii mei. Eram un copil dintr-un oraș mic și, dintr-o dată, viața mea luase o turnură pe care cred că nu reușeam să o concep… așa că aveam ochii deschiși tare, tot timpul, eram uimită de ceea ce mi se întâmplă și nu voiam să pierd nimic. Însă povestea succesului meu a fost mai simplă decât s-ar putea crede. Am spus-o rar și pe șoptite de cele mai multe ori…ca să-mi rămână doar mie.

ERAM UN COPIL DE 13 ANI, CARE VISA SĂ CÂNTE. DAR VISAM TARE, AVEAM GENUL ACELA DE AMBIȚIE CARE, LA O SIMPLĂ PROIECȚIE ÎN VIITOR A UNEI SĂLI PLINE, CU OAMENI ÎN PICIOARE, APLAUDÂND, REUȘEA SĂ ÎMI DEA ASEMENEA EMOȚII, ÎNCÂT MĂ TRECEAU FIORII. ERAM ABSOLUT CONVINSĂ CĂ SE VA ÎNTÂMPLA, CE-I DREPT… NU ATÂT DE REPEDE.

Am avut un an în care câștigasem toate concursurile de copii din țară și câteva din străinatate… însă, cu toată ambiția mea, faptul că în clasele primare mi se spunea sistematic ca nu sunt talentată mi-a lăsat cumva o urmă de neîncredere pe care încă o port cu mine. Însa trebuia să îmi demonstrez mie că se poate, de dragul aplauzelor de la final, de dragul acelui moment în care reusești să fii puțin mai mult de un simplu om.

Cred cu tărie și azi că dorințele adevărate, curate și sincere se împlinesc… tot ce s-a schimbat acum e faptul că am înțeles că nu tot ceea ce îți dorești e și spre binele tău.

Nu-mi imaginez cum ar fi fost să fi avut o altfel de copilărie. Cred ca am fost binecuvantată cu șansa unei copilarii atfel și mai cred că prețul pe care l-am plătit mai apoi a fost corect. Așadar, momentul în care cea mai mare casa de discuri din România și-a exprimat dorința de a semna un contract cu mine nu m-a luat pe mine prin surprindere, pentru că eu știam exact ce îmi dorisem… ci mai mult pe ai mei.

Din Șimleu Silvaniei, lumea pare foarte mare, ai mei au încercat să calculeze foarte bine acest zbor în gol al meu… însă nu au avut cu cine să negocieze. Și au cedat. În trei luni, devenisem Shirley Temple din România. Și nici măcar comparația asta nu era întâmplătoare, pentru ca o adoram când aveam vreo 7-8 ani.

« Ochii tăi » mi-a deschis un univers pe care și azi îl port după mine. Cumva simt încă stima oamenilor pentru ceea ce reușise copilul de odinioară să îi facă să simtă. Ceea ce îmi demonstrează că, dacă îi marchează ceva cu adevărat, oamenii nu uită.

Nu știu cum a dispărut succesul, însă știu sigur că au fost momente în care mi-am dorit să dispară. În ambițiile mele copilărești, nu calculasem și stresul pe care urma să îl acumulez, neputința de a merge pe stradă ca un om normal sau posibilitatea unei exmatriculări din cauza absențelor. Cert este că, la scurt timp după bucuria succesului, a urmat o avalanșa de micuțe drame, care pe mine, adolescentă fiind, m-au marcat teribil. Atunci mi-am dorit ca totul să dispară.

Lucru care s-a și întamplat, firesc, pentru că ai mei au ales să nu mă mute la București la 15 ani. Din acel moment, am încercat să redevin un copil normal. Încă încerc.

Rep: Au fost ani, mulți ani, în care a părut că nu vei valorifica în niciun fel acel succes, peste care părea să se aștearnă uitarea. Cu excepția unor vești venite din viața personală, care nu-și au locul în cadrul acestei povești, mulți s-au întrebat cu ce gânduri merge mai departe viața micuței regine a muzicii și cum este suportată liniștea după ovații… Pot dezamăgirile să schimbe un destin?

Ana Maria Georgescu: Cred că l-am valorificat atât cât era necesar, cred cu tărie că, dacă ar fi fost mai mult de atât, își pierdea din consistența minunii. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost curata minune, presarată cu un strop de nebunie. din partea tuturor. Dacă mergeam mai departe pe un drum clar, azi, ceea ce iubesc mai mult și anume muzica, s-ar fi transformat în meserie și meseria e ceva de care te plictisești la un moment dat. Gândul că la un moment dat ai reușit să faci ceva cu adevărat frumos, ceva ce nu poate fi uitat usor, alină și liniștea de după ovații.

ÎN PLUS, EU CRED CĂ CELOR CĂRORA LI SE ÎNTÂMPLĂ CA DRUMUL SĂ FIE ANEVOIOS, DIVINITATEA LE ACORDĂ ȘI « MARILE ÎNTÂLNIRI », CUM SPUNE UN PRIETEN DE-AL MEU.

În plus, am fost nevoită să mă reinventez de atâtea ori, încât zborul în gol pentru mine e un exercițiu de ambiție. Îmi e foarte clar, însă, cu toate astea, că sunt extrem de norocoasă.

Rep : La 60 de ani de la premiera de pe Broadway, musicalul „My Fair Lady” a fost prezentat în România într-o versiune grandioasă. Peste 200 de artişti cântă şi dansează într-un decor de peste 11 metri înălţime, realizat într-o sală de cinema, iar orchestra cântă la etaj, deasupra scenei. Iar tu ai preluat un rol în acest spectacol. Ne poți spune povestea acestui proiect și, în mod special, despre rolul tău?

Ana Maria Georgescu: « My Fair Lady «  este povestea copilăriei mele. Audrey Hepburn este actrița pe care am adorat-o când eram mică și mi-am dorit să semăn cu ea, în eleganță, stil, atitudine. Îmi aduc aminte că era mama la mine când am descoperit că se face casting…eu eram în cadă. Vă dau detaliile astea pentru că e foarte amuzant. Am sărit din cadă, am luat primul prosop care mi-a căzut în mână și, de bucurie că aflasem marea veste, era să îmi rup gâtul pe hol, în timp ce strigam « se face casting pentru My Fair Lady !!! ».

L-AM LUAT, DEȘI NEÎNCREDEREA BINE INSERATA ÎN CLASELE PRIMARE DUCEA RĂZBOAIE CU INTUIȚIA MEA. SIMȚEAM CĂ O SĂ-L IAU ȘI, CU TOATE ASTEA, REVENEA MEREU GÂNDUL ACELA: »DAR, DACA NU ? ». CRED CA AȘ FI SUFERIT. O SĂPTĂMÂNĂ. AM OBICEIUL ASTA DE A-MI PROGRAMA PERIOADELE DE SUFERINȚĂ, PENTRU CA ALTFEL RISC SĂ MĂ AFUND ÎN APA CĂLDUȚĂ A UNEI TRISTEȚI FĂRĂ FUND ȘI E PĂCAT SĂ PIERZI TIMP CU ASTA.

Îmi aduc aminte când mi-a spus Răzvan Dincă, regizorul spectacolului: « Eu nu vreau să o joci pe Eliza Doolittle, eu vreau să o găsesti pe Ana din ea și să o joci pe ea. A fost prima mea lecție reală de actorie. Îți mărturisesc că eu nu am luat niciodată vreun curs de actorie. Așa că vreo două luni m-am jucat cu  limitele, cu Eliza, cu Ana…când joaca se termina, interveneau lucrurile serioase, stresul, oboseala și neputința.

Rolul Elizei e și cel al Anei care a plecat din Șimleu Silvaniei și care vorbea cu « No și Ioi » în Bucureștiul care casca ochii mari și te întreba surd a treia oara « De unde vii tu ? « De acolo de unde se pune harta în cui…da’ nu scrie pe toate hărțile că există Șimleu Silvaniei ». M-au îmbrăcat, m-au aranjat, mi-au spus ce să spun și ce nu, cum să stau cu mâinile, cu picioarele și când să râd. Eu, la un moment dat, chiar am fost Eliza Doolittle, doar că una venită dintr-o familie de intelectuali, care au avut grijă de educația mea și mi-au bagat bine în cap modestia.

Ce iubesc eu cel mai mult la rolul acesta e că apuc să o joc și pe Eliza femeie, Or’ n-aș fi putut să înțeleg cu adevărat transformarea ei dacă nu aș fi trecut la rândul meu prin aceleași transformări.

Rep: Povestea lui Bernard Shaw, Pygmalion… tu joci chiar rolul principal, fetița care devine femeie sub îndrumarea unui domn răbdator și inspirat. Cum ai înțeles povestea asta și cum crezi că a este primită și înțeleasă de publicul de acum ?

Ana Maria Georgescu: Am avut și eu, la rândul meu, « marile întâlniri », n-am avut parte însă de un profesor Higgins, dar fiecare om « mare » întâlnit m-a dus la următorul nivel. I-am înțeles admirația pentru Higgins și îndrăzneala de a-și depăși limitele. I-am înțeles de cele mai multe ori disperarea de a deveni un om educat și, mai apoi, femeia iubită de cel pe care îl iubește. Cred că cel mai mult la Eliza m-a afectat teama de abandon, ea și spune la un moment dat « n-am să permit să fiu călcată și abandonată », port și eu cu mine teama asta, cred ca toti o facem, însă Eliza m-a învățat să îmi recunosc fricile și cu demnitate să îmi cer adevărul.

SPER SĂ FIE ÎNȚELEASĂ, DEȘI RĂZVAN DINCĂ ESTE UN REGIZOR AL DETALIILOR, AL PLANURILOR MULTIPLE, LUCREAZĂ FOARTE MULT CU METAFORE ȘI CU EMOȚIE. IATĂ DE CE CRED CĂ « MY FAIR LADY » ARE NEVOIE DE MAI MULTE VIZIONARI, CA UN FILM BUN LA CARE TE ÎNTORCI.

Cred că publicul va fi în primul rând uimit de scenografie, de costume, de dinamica scenelor, de dans și abia mai apoi va surprinde esența poveștii.

Îmi doresc ca Eliza să devină un exemplu pentru fetițele care vin să îi vadă povestea. Dar mai mult îmi doresc ca întregul musical să le amintească oamenilor de umanitate, de drag și de grijă de celalalt, aș vrea să le insufle curaj, pentru a-și depăși limitele și pentru a spune clar și răspicat ceea ce simt și ceea ce doresc.

Dincolo de toate, e o minunată poveste de dragoste, decentă, deși nelipsită de dramă. O poveste de drag, pentru că veți vedea că se leagă o frumoasă prietenie între Eliza și Pickering. Iar ca susținere a tot ceea ce am spus mai sus, aș vrea ca publicul care nu a văzut încă povestea să știe că se va râde și se va plânge în egală măsură, iar asta înseamnă că vă invit la un carusel al emoțiilor.

Rep: Ți-a deschis acest proiect și alte drumuri ? Ce visezi să faci și ce alte proiecte mai ai în acest timp?

E prematur să spun că mi-a deschis și alte drumuri. Mi-a adus oameni frumoși în viață. De la bun început știam că va fi multă muncă, însă nu știam cât de mult va trebui să muncesc cu mine. Am avut parte de momente extraordinare, în care simțeam nevoia să plâng pe scenă pentru că asemanarea cu ceea ce trăisem și ceea ce jucam era zdrobitor de frumoasă, atunci am înțeles că încet, deveneam Eliza. Dar au fost și momente în care simțeam că nu pot să merg mai departe, că e cu neputință, însă am mai făcut un pas atunci și drumul s-a deschis.

Aș vrea să mă odihnesc acum și să las povestea din ultimele două luni să se așeze frumos în mine, ca să-i asimilez toate lecțiile. Există câteva proiecte pentru aceasta vară, dar până se vor concretiza, prefer să mă gândesc la cum mă voi bucura de vara asta, care nu știu când a început, însă îmi doresc să-mi aducă amintiri, le-am pierdut pe cele din ultimii patru ani. Iar din septembrie mă întorc la Eliza, la Higgins și la Pickering, adica la bucățica de viață jucată, la care acum țin cel mai mult.