Editura Evenimentul si Capital

Scrisoarea tragică și misterioasă a lui Dinu Lipatti descoperită de un fost ministru al Culturii în arhivele fostei Securități

Anna Lipatti, pe 3 decembrie 1950, alături de trupul neînsuflețit al fiului său drag
Autor: | | 2 Comentarii | 3892 Vizualizari

Fostul ministru al Culturii, profesorul univ. dr. Vlad Alexandrescu, scrie pe pagina domniei sale de Facebook că a petrecut o vară și o toamnă în arhivele CNSAS, ajungând, ca printr-un miracol, să descopere ”o scrisoare originală a lui Dinu Lipatti, bătută la mașină, semnată de mâna lui”. O scrisoare adresată de marele pianist, de pe patul de spital, mamei sale care însă nu a ajuns niciodată la destinație pentru că a fost interceptată de organele statului și a declanșat urmărirea Annei Lipatti.

”Scrisoarea este redactată la 25 iulie 1949, din La Moubra, sanatoriul din Elveția unde era internat și tratat pentru boala Hodgkin. O scrisoare adresată de Dinu Lipatti mamei lui, Anna Lipatti, prin care o roagă să vină la el, să-i acorde asistența sufletească și îngrijirea de care avea nevoie. E o scrisoare pe care i-o scrie într-un mod relativ criptic, pentru că se teme de cenzura proaspătului stat comunist. O scrisoare în care încearcă să pară că nu este el. Pe spatele plicului e un nume de expeditor ce poate părea fictiv, dar este numele de fată al soției lui, Madeleine: Dannhauer. Această scrisoare nu a ajuns la destinație. Ea a fost interceptată de Securitatea comunistă și a declanșat urmărirea și arestarea Annei Lipatti”, se arată pe site dinulipatti.org.

”Dinu era bolnav, internat într-un sanatoriu la Crans-Montana, în Elveția și urma un tratament cu Cortizon, prin grija doctorului Henri Dubois-Ferrière și cu asistența prietenilor săi, care făcuseră un efort financiar pentru a-i procura noul medicament. Tratamentul dădea roade și îi va permite să mai producă câteva înregistrări care au rămas ca un soi de testament în urma morții lui, la 2 decembrie 1950”, mai scrie Vlad Alexandrescu într-un articol publicat pe siteul dinulipatti.org.

Scrisoarea, redactată în franceză, poate fi citită dacă urmați linkul de mai sus.

Dinu o sfătuiește pe mama sa să vină înzestrată cu mijloacele materiale de a putea trăi cca 8-10 luni, timpul pe care el însuși îl estima până când s-ar fi restabilit și ar fi putut să câștige normal din concerte. Anna Lipatti ia cu sine în călătorie câteva bijuterii de familie, pe care avea intenția să le vândă o dată ajunsă în Occident pentru a putea trăi o perioadă. Erau efecte personale, dobândite în cursul unei existențe burgheze normale. Soțul ei, tatăl lui Dinu, Theodor Lipatti fusese diplomat de carieră.

În ciuda acestor lucruri, precum și a faptului că ajunge la frontiera de la Curtici într-un tren, cu pașaport și viză obținute absolut legal, Annei Lipatti i se descoperă în valiză aceste bijuterii și este arestată "pentru încercare de evaziune frauduloasă a metalelor prețioase". Urmează o anchetă și un proces, ale cărei urme se păstrează în aceste documente. În primă instanță, Anna Lipatti este condamnată la plata unei amenzi corecționale de 30.000 lei, 2.000 lei cheltuieli de judecată și confiscarea bijuteriilor. Procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Arad face recurs, cerând o pedeapsă mai aspră.

În august 1950, Securitatea intervine pe lângă organele județene ca Anna Lipatti să nu fie lăsată să părăsească orașul Arad, unde era încă reținută.


La 16 septembrie 1950, deşi slăbit fizic, Dinu Lipatti susținuse ultimul său concert public la Besançon (Franţa). În partea două a recitalului intenţiona să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sala, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se aşază la pian şi interpretează motivul "Jesus bleibt meine Freude" din cantata "Herz und Mund und Tat und Leben" de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate şi scurte cariere cunoscute în artă interpretativă modernă.

Două luni şi jumătate mai târziu, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viaţă în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fă minor de Ludwig van Beethoven în mâna. Ultimele sale cuvinte au fost: "Nu-i de ajuns să fii mare compozitor că să scrii muzică asta, trebuie să fi fost ales că instrument al lui Dumnezeu". La vestea morţii sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: "Nouă ne rămâne amintirea frumuseţilor pe care ni le-a dăruit şi o profundă întristare".


Biografie Dinu Lipatti

Dinu Lipatti s-a născut la București, la 19 martie 1917. Cu un naș de botez pe măsura talentului cu care a venit înzestrat – George Enescu, prieten bun al tatălui său – Dinu va creșe înconjurat de o mare afecțiune. Atmosfera artistică de lungă tradiție a familiei îi va permite să-și dezvolte de timpuriu aptitudinile sale muzicale excepționale.

Părinții, buni muzicieni amatori, tatăl violonist, mama pianistă, decid să-l consacre muzicii. La 8 ani, după primele noțiuni căpătate în familie, micul Dinu este încredințat profesorului Mihail Jora, eminentă personalitate, pentru a începe o serioasă și metodică educație muzicală.

Dinu studiază pianul, solfegiul și armonia. După trei ani, având deja nivelul cerut la Conservatorul din București - "Academia de Muzică și Artă Dramatică "- este admis în clasa renumitei profesoare Florica Musicescu. Continuă lecțiile cu Maestrul Jora, abordând de data aceasta și compoziția. Progresele tânărului elev sunt rapide. Își termină în mod strălucit studiile în 1932, după numai patru ani și, la audiția laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin. Dar cariera de concertist a lui Dinu Lipatti va fi inaugurată în anul următor, cu Concertul în mi bemol major de Liszt, acompaniat de orchestra Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu.

În același an, 1933, tânărul de 16 ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena și obține Premiul II. Cu această ocazie, Alfred Cortot, membru în juriu, a remarcat cu entuziasm talentul pianistului român, considerând că ar fi meritat ”de departe” premiul I, și i-a propus să vină în Franța pentru a-și perfecționa studiile. În același timp, Lipatti se manifestă și în calitate de compozitor, obținând trei recompense succesive la Concursul de compoziție ”George Enescu”: Mențiunea I cu Sonata pentru pian solo (1932), Premiul II cu Sonatina pentru vioară și pian(1933) și Premiul I pentru Suita simfonică ”Șătrarii” (1934). Această ultimă distincție consacră artistul și în acest domeniu, care îi este foarte drag, dar pe care va fi nevoit să-l lase pe planul doi.

Anii de studii la Paris

Anul 1934 reprezintă începutul unei noi etape în viața lui Lipatti: studiile sale la Paris. Pleacă împreună cu mama și cu fratele său mai mic. La Școala Normală de Muzică este întâmpinat de Cortot și de asistenta sa Yvonne Lefébure, apoi se înscrie la clasa de compoziție a lui Paul Dukas. Primii săi profesori parizieni își dau seama de la început că au de-a face nu cu un elev, ci cu un artist deja format, căruia trebuie să-i pună în valoare toate calitățile. Elogiile excepționale pe care le primea adolescentul Lipatti reprezentau, însă, în același timp, un elogiu adus pedagogiei muzicale românești, după ce, pe plan componistic și interpretativ, România se remarcase deja cu artiști de prestigiu, în frunte cu George Enescu. Fără a diminua importanța influențelor profunde căpătate de el în contactul cu marile personalități artistice franceze și occidentale, în general, putem afirma că baza meșteșugului său, atât pianistic, cât și componistic, era rezultatul școlii românești. O abundentă corespondență cu profesorii din țară ne permite să urmărim evoluția artistică a acestui talent ieșit din comun, precum și ambianța artistică atât de bogată a epocii. Dar profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Lipatti va fi Nadia Boulanger. După dispariția lui Dukas, ea va fi cea care va declanșa tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.

În această perioadă de studiu, Lipatti lucrează cu entuziasm și modestie. Tușeul său dobândește mai multă ”culoare”, după propria sa expresie; Cortot îl prezintă ca un al doilea Horowitz; dă concerte în Franța și în Elveția cu mare succes și realizează primele sale înregistrări la Școala Normală de Muzică. Repertoriul său se îmbogățește și se diversifică. Este preocupat deasemenea de dirijatul de orchestră, urmând cursurile lui Diran Alexanian și ale lui Charles M­ünch. În domeniul creației muzicale, compoziții ca bine cunoscutul Concertino în stil clasic sau Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde nu mai sunt lucrări ”de școală”, chiar dacă autorul își caută încă mijloacele de expresie și este influențat fie de profesorii săi, fie de muzica contemporană (în special Stravinsky).  Adesea, Lipatti este invitat în cercurile muzicale particulare și urmărește de aproape viața artistică pariziană. O serie de cronici muzicale semnate de el și publicate în ziarul Libertatea din București, în 1938-39, relevă un remarcabil spirit de observație, o reală maturitate și probitatea care îi caracterizează toate activitățile.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate