Scriam undeva că scrutinul prezidențial din 2014 e al șaptelea scrutin postdecembrist trăit de mine ca jurnalist. E drept, am apucat, ca jurnalist, și alegerile dinainte de 1989. Ele nu m-au interesat în nici un fel. Și nu pentru că eram eu dușman al comunismului, ci pentru că în comunism surprizele veneau din culisele luptei pentru putere din interiorul Conducerii, și nu din alegerile parlamentare, indiferent de prezență.

În toate celelalte șase campanii, am remarcat, drept notă comună:

Prezenţa în competiţie a unor persoane care ştiu din start că n-au nici o şansă. Multe dintre ele au fost uitate nu o dată cu trecerea anilor, ci odată cu trecerea zilelor de campanie. După anunţarea candidaturii şi, eventual, depunerea candidaturii, consemnate de vreun ziar sau televiziune fie din milă, fie pentru că în redacţie e vreun vecin de bloc al candidatului, acesta dispare din spaţiul public. Apare doar dacă televiziunea publică are iniţiativa hazlie a unei confruntări cu toţi candidaţii pentru primul tur şi, desigur, în Comunicatul BEC privind rezultatul alegerilor după primul tur. Aş putea să fac o listă lungă cu aceşti candidaţi mai mult sau mai puţin anonimi. După alegeri, cei mai mulţi au dispărut din spaţiul public. Unii au avut chiar probleme cu Justiţia.

De ce candidează?

Într-unul din volumele mele de proză satirică, am tipărit o schiţă inspirată din viaţă. Era vorba acolo de un tip care se tundea pe scaunul vecin la Frizerie şi care mi-a dat, la plecare, o carte de vizită pe care scria Candidat la Preşedinţie. Tipul, într-adevăr, candidase la Preşedinţie, dacă nu mă înşel, chiar la alegerile din anul precedent. De ce-şi făcuse carte de vizită cu precizarea Candidat?

Din acelaşi motiv pentru care candidase la Preşedinţie, ştiind că n-are nici o şansă.

A fi candidat era pentru el o carte de vizită folositoare în profesia sa (era avocat dacă nu mă înşel). Normele campaniei electorale la posturile publice făcuseră ca el să apară de vreo cîteva ori la televizor. Era deja sau, mă rog, se credea deja o vedetă.

Aceşti candidaţi sunt uşor de recunoscut după faptul că nici ei nu se iau în serios. Depunerii candidaturii nu-i mai urmează nimic. Nici mitingul de lansare, nici prezentarea programului politic. Toţi candidează ca independenţi.

Noutatea adusă de acest an electoral constă în faptul că nu mai există nici o candidatură de amatori. Desigur, sunt candidaţi fără prea mari şanse – Gheorghe Funar, Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu – dar ei chiar îşi iau în serios candidatura.

Mult mai important, anul electoral 2014 aduce o noutate absolută.

Independenţi cu şanse de a intra în turul al doilea:

Teodor Meleşcanu, Călin Popescu Tăriceanu, Monica Macovei.

Fiecare dintre aceştia nu e un independent la modul absolut. În spatele fiecăruia sunt forţe financiare sau forţe politice care pariază pe candidat. În cazul lui Călin Popescu Tăriceanu forţa politică e PSD, care speră într-un scenariu asemănător celui folosit tot de PSD la europarlamentare cu Mircea Diaconu. Baronii locali vor primi ordin ca pentru primul tur să-i pună în urnă lui Călin Popescu Tăriceanu un număr de voturi care urmează să fie date, în turul al doilea, după formula bidonului. Dacă Victor Ponta obţine în primul tur un anumit procentaj, mai mult ca sigur, acestuia trebuie să-i adăugăm procentajul de voturi obţinute de Călin Popescu Tăriceanu. Cei care au primit ordin să voteze cu şeful Senatului, primesc pentru cel de-al doilea tur ordin să voteze cu Victor Ponta. Nu, nu e vorba de binecunoscuta, dar riscanta indicaţie dată de candidatul ieşit din joc după primul tur ca electoratul său să voteze în al doilea tur cu un altul. Acest procedeu e riscant.

Nu.

E vorba de o şmecherie posibilă doar în cazul partidelor care deţin structuri în teritoriu capabile să scoată oameni la vot în urma unei misiuni. Practic, chiar din primul tur, folosind bidonul Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta şi-a asigurat, pentru al doilea, un număr mai mare de voturi decît cel obţinut pe hîrtie.

Un alt candidat independent e Teodor Meleşcanu. Dacă nu va intra în turul al doilea, ceea ce se profilează deja dacă ar fi să credem sondajelor, Teodor Meleşcanu va rămîne una dintre enigmele, din marile enigme postdecembriste. Demisia sa din fruntea SIE, unde ar fi putut sta încă vreo jumătate de an, indiferent cine ar fi venit preşedinte, şi înscrierea în cursa pentru Cotroceni ca independent, pare mai degrabă o aventură juvenilă, decît urmarea unei decizii mature. Şi totuşi, nimic din personalitatea lui Teodor Meleşcanu nu justitifică o aventură juvenilă. Politician cu o experienţă uriaşă, care l-a învăţat cumpănirea, Teodor Meleşcanu e dintre toţi candidaţii cel mai bine pregătit pentru funcţia de preşedinte. Numai asta nu e suficient însă în România, ţară în care ajungi în multe posturi numai dacă eşti prost pregătit pentru respectivul.

Ce l-a făcut pe cumpănitul Teodor Meleşcanu să se angajeze ca indepedent în cursa prezidenţială? O întrebare cu atît mai dificilă cu cît, spre deosebire de Elena Udrea sau chiar Monica Macovei, el nu participă la prezidenţiale de dragul unui partid post-scrutin. Nu-i putem pune printre explicaţii nici nevoia histrionică a lui Corneliu Vadim Tudor de a fi mereu prezent în spaţiul public.

Să nu uităm că Teodor Meleşcanu şi-a pregătit intrarea în cursa electorală. A strîns semnături în timp ce era director SIE, şi-a pregătit un program politic seducător, singurul definit prin cîteva măsuri menite a schimba din temelii jocul politic din România de azi.

I-a promis cineva că-i va lua locul lui Klaus Iohannis?

I-o fi promis, dar mi-e greu să cred că un vulpoi precum Teodor Meleşcanu a luat în serios promisiunea cu blana ursului din pădure.

Lămurirea acestei ciudăţenii se va petrece imediat după al doilea tur, cînd vom vedea cui dă voturile Teodor Meleşcanu. Pînă atunci să rămînem la bănuiala că Teodor Meleşcanu a intrat în cursă tot ca un iepure al unuia dintre cei doi candidaţi importanţi – Victor Ponta şi Klaus Iohannis. Dacă ar fi să mă pronunţ pentru care dintre cei doi, aş paria că pentru Victor Ponta. Alături de Călin Popescu Tăriceanu, Teodor Meleşcanu are misiunea de a lua voturi de la Dreapta şi de la nehotărîţi pentru a i le da lui Victor Ponta în turul al doilea.

Cel mai interesant candidat independent rămîne Monica Macovei.

Dintre toţi candidaţii, Monica Macovei e cea care adună simpatiile categorice, expuse fără pic de jenă. Elogiile aduse de foştii intelectuali ai lui Băsescu le depăşesc pe cele afirmate, tot de intelectualii români, în anii stalinismului românesc faţă de Ana Pauker. S-ar putea crede că Monica Macovei a intrat în cursă convinsă că va deveni primul preşedinte al României cu un program de jihad islamic faţă de corupţie. În realitate, Monica Macovei e şi ea un iepure. Iepurele lui Klaus Iohannis, convins şi trimis în campanie de Vasile Blaga pentru a-i lua voturile lui Traian Băsescu. Pentru Vasile Blaga pariul lui Traian Băsescu pe Elena Udrea a fost deosebit de periculos. După turul întîi, prin Elena Udrea, Traian Băsescu cerea electoratului său să nu meargă la vot. Se impunea lansarea în cursă a unui candidat care să ia o parte din voturile lui Traian Băsescu pentru a i le da lui Klaus Iohannis.

Aparențele spun că anul acesta, spre deosebire de alți ani electorali prezidențiali, beneficiem de fenomenul numit independenți de a adevăratelea.

În realitate, și anul acesta, independenții sunt iepuri pentru candidații marilor partide.

În loc de post scriptum:

Să salutăm gestul de mare curaj al lui Viorel Hrebenciuc!

Gestul prin care în 1996 Traian Băsescu a demisionat din Parlament pentru a se pune la dispoziția Parchetului general prin pierderea imunității a fost și e dat drept exemplu de presa independentă ori de cîte ori vine vorba de relația politicienilor cu Justiția. Se sugerează, cînd nu se spune de a dreptul:

Iată, Traian Băsescu a avut curajul să renunțe la imunitatea parlamentară pentru a nu împiedica ancheta penală. Luni, 27 octombrie 2014, Viorel Hrebenciuc, vicepreședinte al Camerei Deputaților, de 18 ani palamentar fără întrerupere, și-a dat demisia din Parlament nu numai pentru a putea fi anchetat de DNA, dar și pentru a putea fi arestat.

Dacă tot îl elogiem – și pe drept cuvînt - pe Traian Băsescu pentru gestul din 1996, nu s-ar cuveni oarecare, dacă nu să elogiem, dar măcar să salutăm gestul lui Viorel Hrebenciuc. Nu de alta, dar dacă ar fi urmat de toți parlamentarii cărora procurorii le cer ridicarea imunității, alta ar fi imaginea Parlamentului și a clasei politice românești în ochii românilor.