În campania angajată de PSD pentru cucerirea Puterii, în urmă cu deja 3 ani, una dintre temele principale de atac la adresa regimului Băsescu a fost ceea ce Victor Ponta şi Crin Antonescu numeau slugărnicia faţă de americani, slugărnicie care – susţineau respectivii – a dus la o unilateralizare a politicii noastre externe.

Avîndu-şi temeiul în nişte scrieri pe blog ale lui Adrian Năstase, la vremea respectivă un fel de Marx al PSD încă nearestat,  concepţia de politică externă a Partidului - Stat prevedea măsuri spectaculoase de deschidere a României şi spre Răsărit: Moscova, Beijing. Ea presupunea, de asemenea, ceea ce Adrian Năstase cînta  drept o poziţie demnă în UE şi în NATO.

Cu sprijinul neprecupeţit al lui Crin Antonescu, PSD a parvenit la Putere, iar Victor Ponta a ajuns premier.

De la cocoţarea sa într-un fotoliu prea înalt pentru picioruşele sale de piticanie politică, Victor Ponta a dus o politică de reorientare a României către China şi Rusia.

L-a primit pe premierul Chinei la Bucureşti cu o slugărnicie unsuroasă,  produs al unui infantilism politic de esenţă. Orice român cît de cît lucid, căruia ţuica şi mititeii baronilor locali nu i-au atins centrii vitali, s-a simţit jenat nu de faptul că premierul chinez reprezenta o ţară comunistă, ci aberația  că beneficia de linguşiri de ţară bananieră, care nu se mai produc de mult nici măcar în Caraibe.

Au urmat surîsuri către Moscova.

Din nevoia de a fi starletă mediatică, ceva asemănător nevoii de urca pe scenă ca  Femeie cu barbă, care-i defineşte întreaga viaţă de demnitar, Victor Ponta şi-a dorit o întîlnire cu Vladimir Putin la Moscova. Pentru această lovitură de imagine, a fost în stare să meargă la Soci, ca un vizitiu de troică  rusească, într-un moment în care Occidentul devenise suspicios faţă de Moscova.

Sincer să fiu, n-am avut obiecţii de fond faţă de nuanţările de politică externă avansate de Victor Ponta.

România se află, cum s-a întîmplat de atîtea ori în trecut – într-o alianţă asimetrică cu SUA:

Cea dintre un şoricel şi un elefant.

Aşa cum ne arată experienţa alianţei cu Germania şi, mai apoi, cea a alianţei cu URSS, prost gestionată de București, alianţa asimetrică poate produce pagube însemnate interesului românesc prin folosirea României de către Aliatul gigant drept simplu pion pe tabla de şah a confruntării sale planetare. Un exemplu de folosire a noastră ca pion îl constituie prezenţa Armatei române la Stalingrad, soldată cu un dezastru militar, pentru că Germania avea nevoie ca proştii de aliaţi să-i asigure flancurile, fără ca ea să le dea ceva în schimb. Românii, prin Mareșalul Antonescu, s-au grăbit nu numai să îndeplinească dorința nemților, dar și să o depășească, într-un exces de zel tipic național. Culmea e că am făcut-o pe gratis, fără să cerem nemților nici măcar o hîrtie.

Românii se află într-o alianţă asimetrică cu SUA. Desigur, în această alianţă România trebuie să urmeze politica SUA. Numai că şi aici, ca şi în cazul Germaniei, se pune problema hotarelor pînă la care se poate merge:

E chiar nevoie de exces de zel?!

După izbucnirea Crizei Ucraina, Victor Ponta s-a manifestat prudent față de Federația Rusă. Asta nu însemna în nici un caz, cum îl acuzau deontologii din presă, că făcea temenele Moscovei. Poți fi ferm și fără a lătra într-una. E deosebirea dintre dulău și cățelandru!  Urmărindu-l, mi-am zis că liderul PSD dă curs politicii externe invocate în bătălia cu Traian Băsescu.

Era o dovadă de consecvenţă.

De puţin timp, Victor Ponta s-a schimbat radical.

Rusismului fățiș  i-a luat locul un antirusism belicos, penibil, pentru că e unul zgomotos, lătrător,  în genul prestaţiilor tv ale lui Gigi Becali.

A interzis cu de la sine putere trecerea vicepremierului rus prin spaţiul nostru aerian şi a ameninţat cu ridicarea avioanelor de vînătoare.

Asta deși, repet, nu numai Traian Băsescu, dar și Uniunea Europeană au ținut să precizeze că nu făceau parte din sacțiuni.

La Craiova, a anunţat triumfător că România va intra în război cu Federaţia rusă.

Acum, iată cere convocarea CSAT pentru a lua măsuri împotriva Rusiei.

Cine a mirosit fie și poalele politicii externe știe că:

1. O asemenea convocare are semnificație unei provocări inutile împotriva Rusiei.
2. Situația din Ucraina nu impune măsuri din partea României. Ce să facem noi, românii, pentru ca separatiștii să nu mai conteste Kievul? Să ne ducem să-i împușcăm noi în locul ucrainenilor?!

Desigur, asistăm din nou la spectacolul tipic lui Victor Ponta:

Cel de puţoism politic.

Cu teren de manifestare politica externă, o noutate cu scliplici pentru iresponsabilul vesel.

Fără credinţă, fără morală, fără alte idealuri decît să se bucure clipă de clipă de sclipiciul Puterii, Victor Ponta,  rămîne un iresponsabil vesel cu momente cînd devine iresponsabil periculos.

Ce l-a apucat?

Cum de a sărit în partea cealaltă?

Răspunsul e simplu:

Victor Ponta vrea să ajungă preşedintele României.

Şi i-au spus lui consilierii că dosarul său la Washigton e dezastruos.

Plagiator la modul absolut, ocrotitor al Penalilor, marioneta baronilor şi, pe deasupra, lăsînd impresia că e agent de influenţă al Moscovei în fruntea Guvernului.

Şi atunci, cu disponibilitatea de a face orice, în vederea parveniri, pentru că, de fapt, el nu crede în nimic, Victor Ponta s-a apucat să fie antirus la nivelul lui Gigi Becali.

Are vreo importanţă că România nu trebuie să se avînte în provocări inutile?

Are vreo importanţă că fermitatea faţă de Federaţia Rusă înseamnă altceva decît lătratul căţeluşului Victor Ponta?

N-are importanţă.

Are importanță pentru Victor Ponta să ajungă președintele României.

Să vezi atunci puțoism!