Atentatele de la Paris au introdus o alertă de înţeles la nivelul politicienilor, serviciilor de informaţii şi decidenţilor la nivelul Uniunii Europene. Şi readucerea principalelor teme ale acestui subiect pe masa decidenţilor a relevat multitudinea de probleme şi bogăţia agendei. Agendă care priveşte deopotrivă şi separat atât clasa politică, legislatorii, serviciile specializate, cât şi sistemul de educaţie, societatea în ansamblul său.
Aşa au descoperit decidenţii că au pus sub preş de aproape 15 ani teme flagrante şi explozive. Atunci când au cerut o structură a zonelor de risc din societate, a recruţilor şi a participanţilor în zone de conflict, decidenţii au primit cele trei categorii mari de cetăţeni cu apetenţă la recrutări, dar şi formulele de acţiune teroristă: jihadiştii străini – cu capacitate tot mai redusă, dar nu fără posibilităţi de a pătrunde în spaţiul occidental nedetectaţi, sau detectaţi, dar fără interdicţie, deoarece nu există probe suficiente; rudele imigranţilor legali aşezaţi deja în societăţile occidentale, sau ale contingentelor de muncitori în domenii în care societatea occidentală nu acoperă forţa de muncă – munci grele, ruşinoase, munci brute, dar şi domenii în care pregătirea e prea grea şi îndelungată comparativ cu plata primită; cetăţeni ale statelor europene la a doua sau a treia generaţie după naturalizare, care nu s-au integrat, nuşi găsesc identitate, iar sistemul de educaţie şi societatea locală i-au respins. Peste toate, vin cei care caută de lucru, neadaptaţi, vulnerabili, cetăţeni europeni dintotdeauna, de generaţii, dar care se autoradicalizează, se convertesc şi devin cei mai acerbi critici ai societăţii în care trăiesc, mergând până la gesturi de terorism suicidar.
Am văzut dezbaterile politice. Ele sunt bine venite, dar acoperă doar o parte a spectrului de combatere a terorismului contemporan. Apoi legislatorii europeni, prinşi în critica împotriva manevrării şi prelucrării bazelor mari de date, cu toate convorbirile şi schimburile de mesaje electronice, mergând până la bazele de date ale călătorilor cu avionul sau ale intrărilor ieşirilor înregistrate în fiecare ţară. Dar lor trebuie să li se adauge sociologii şi educatorii, specialiştii sistemelor de învăţământ public neinclusive sau care discriminează prin forma de aplicare reală a regulilor. Şi mai ales specialiştii în coeziune societală.
Rapoartele de pe masa decidenţilor au arătat fractalizarea societăţilor occidentale, gradul de segregare şi mozaicul de divergenţe ascuns sub liniile definitorii ale societăţilor occidentale. Practic, a fost probată împărţirea lui Dominique Moisi din „Geopolitica emoţiilor” în persoane din sânul societăţii animate de frică – dacă eşti occidental ca spirit şi mod de viaţă, pentru că cineva vine să-şi ia privilegii, îţi limitează libertăţile, îţi afectează modul de viaţă, resimţi că eşti agresat – şi reprezentanţii legaţi mai mult de societăţile fostelor colonii, Orientului Mijlociu şi statelor cu resurse, care sunt animaţi de sentimentul de umilinţă, că ar trebui şi poţi să ajungi undeva, să ai oportunităţi egale, ai putea face mai mult, dar eşti oprit, discreditat, oprimat, discriminat de cei care au puterea şi resursele şi nu vor să le dea sau să le împartă. Iar aici apare responsabilitatea mai largă a societăţilor occidentale să se recompună şi să se adapteze înglobând toţi cetăţenii săi.
Ne puteți urmări și pe Google News
Or, reacţia naturală care s-a înregistrat la nivel politic european, vizibilă chiar în ultimele alegeri europene, e tot cea a fricii: izolare, blocarea imigraţiei, acţiuni islamofobe, xenofobe, naţionaliste, antisemite, izolaţioniste în sine. Numai că deja pretinsul adversar, duşman, alteritatea de care ne apărăm şi pe care o respingem e chiar în interiorul societăţii, şi nu mai poate fi separată prin graniţe. Senzaţia inamicului din cetate. Pentru care nu există formule şi instrumente perfecte de apărare. Doar dacă ne schimbăm fundamental modul de viaţă.
Recomandările noastre
