Se va maneliza Klaus Iohannis pentru a obține încă un mandat? Indiciile arată că este ultimul său gând. Va trebui să ne obișnuim cu socotelile sale, sau să le respingem cu tărie, dar mai mult decât oricând sunt convins de un lucru: zicerea „ai grijă ce-ți dorești, căci s-ar putea să capeți” este exact cum sună. Adică nasoală. Stați, nu vă repeziți...

Dacă bem un pic de apă rece și medităm la legătura dintre tipul de președinți avuți până acum și gradul de evoluție a mentalului colectiv (combinația dintre aspirații, biochimie și stres posttraumatic) realizăm că poporul român este exact unde este. Nici involuat, nici avansat, mai degrabă oripilat etern de constatarea tragică potrivit căreia fiecare nație își are conducătorii pe care îi merită.

Luați-l pe Ion Iliescu. Un popor proaspăt ieșit dintr-o extracție fără anestezie s-a îndrăgostit de reprezentarea duioasă a călăului și i-a trebuit câțiva ani de terapie încât să reușească să-și proiecteze pe boltă evoluția. Și uite-așa l-am ales pe Emil Constantinescu, despre care credeam că e încrucișarea dintre apostoli și toți laureații Nobel. Doream să credem.

Ne trebuia un pansament puternic ca să uităm rateul gigantic înregistrat cu Ion Iliescu, despre care cei mai naivi (sau foarte curați sufletește) chiar crezuseră că-i va duce spre capitalism dezicându- se de tot ceea ce reprezenta: categoria politrucilor frustrați că

1. N-au fost primii la lins în fund conducătorul și 2. N-au fost suficient de intelectuali încât să devină dizidenți oficiali. Așa că după un episod prelungit de delirum tremens combinat cu „Macarale rând în soare” ne-am aruncat cu capul spre reprezentantul CDR.

Și atunci am crezut în demiurgi, dar ce se întâmplase de fapt? Constantinescu a avut naivitatea de a crede că este președintele care poate rupe sistemul în două, ca și cum ai frânge spinarea unui șobolan. Aiurea! Șobolanul i-a ros piciorul și a transmis unei națiuni naive că momentul n-a venit încă. Iar atunci, cu nasul plin de sânge, poporul s-a întors la Ion Iliescu, cerându-i iertare pentru trădarea istorică.

Numai că poporul învățase între timp ceva: liniștea nu poate fi combătută decât cu și mai multă liniște, iar democrația cu și mai multă democrație. Pe românește: stai în pana mea la coadă, nu te băga în față, căci istoria se răzbună! Numai că sistemul făcea mereu experiențe și, după ce a numărat toate ouăle posibile, a realizat că urmașul lui Iliescu nu poate fi Adrian Năstase.

Avea o sensibilitate prea mare, citise prea mult pentru un bazin electoral de stânga încă în grupa mică și unul de dreapta prea leneș, deci ce-i trebuia țării? Un ardei în fund, ca să-i echilibreze PH-ul. Zis și făcut! Numai că între timp geopolitica decisese pentru România un rol de santinelă de încredere, așa că Traian Băsescu a trebuit ținut priponit 10 ani, ca să se formeze anticorpi.

Ghinionul face că odată cu ei s-au reformat și năravurile, pe considerentul „decât bătrân, bolnav și sărac mai bine tânăr, sănătos și bogat.” Era o problemă, șiatunci destinul a căutat ceva inedit, un experiment ca un turnesol: este oare poporul român suficient de matur încât să nu-și dorească nici tătuci, nici savanți, nici smardoi, nici flaușați?

Klaus Iohannis nu e de niciun fel. Ghinion! Dar asta a și promis: stop joc! Are în față o decizie istorică: va merge să cânte la nunți, își va tatua pe piept o sirenă și va pune genunchiul jos la „Cireșica” sau va forța acest popor să-și găsească puterea din suma individualităților valoroase? Va perpetua categoria „să ni se dea” sau ne va spune că fiecare dintre noi suntem suma unor decizii? Noi ne dorim o variantă de mijloc, deși în 2014 am decis altceva.

Am decis normal. Iohannis nu știe să băltească, deci vom fi tentați să-l acuzăm de toate neîmplinirile noastre. Deocamdată îi reproșăm că nu e Iliescu, Constantinescu și Băsescu. Adică nu e diabolic/ depresiv/mitocan. Oare asta ne dorim?