Editura Evenimentul si Capital

Cum a trăit un preot militar român Tragedia Armatei Române la Stalingrad între 20 noiembrie 1942 – 14 ianuarie 1943

Autor: | | 14 Comentarii | 4444 Vizualizari

Vineri, 29 octombrie 2017, a avut loc la Cimitirul de Onoare Românesc de la Rossoşka, regiunea Volgograd (Stalingrad), Ceremonia religioasă şi reînhumarea militarilor români reînhumaţi anul acesta.

Despre Operaţiunea de descoperire, deshumare şi reînhumare a militarilor români căzuţi în Cotul Donului, în Stepa Kalmucă şi la Stalingrad, am scris cu doi ani în urmă, cu prilejul inagurării Cimitirului de la Rossoşka, moment la care am participat ca Istoric şi ca Istoric al Clipei.

Îmi exprimasem la vremea respectivă speranţa că Operaţiunea nu se va încheia o dată cu reînhumarea celor 70 de militari români, în 25 octombrie 2015.

Iată că speranţa mea s-a împlinit. Chiar dacă într-un ritm insuficient faţă de numărul uriaş de morţii din partea României (peste 100 000), ritm mai mult ca sigur cauzat de absenţa banilor (preocupare din partea ambasadei României la Moscova, ambasador Vasile Soare și a MApN, prin secreterul general Codrin Munteanu, sînt sigur că există din plin), Operaţiunea continuă.

Despre Ceremonie țin să precizez că:

  • Așa cum am scris într-o corespondență anterioară, Ceremonia de anul acesta n-a beneficiar de gardă de onoare rusă.
  • Pentru a nu pune gaz pe foc (avem nevoie ca de aer de cooperarea cu rușii dacă vrem să continuăm reînhumările la Rossoșka și dacă vrem să inaugurăm proiectatul cimitir de la Krasnodar) în cuvîntările ținute ai noștri au înlocuit formula Eroii români de la Stalingrad cu Militarii români de la Stalingrad.
  • Klaus Iohannis a trimis un Mesaj pur TeFeList. Te dureau dinții de atîtea clișee auzite. L-a citit consilierul de stat Dudu Ionescu.
  • Spre surprinderea mea, deși de la USR, reprezentantul Camerei Deputaților, Ionel Bogdan Rodeanu, vicepreședinte al Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, a avut un discurs foarte bun, în care n-a ocolit, cum fac colegii săi de partid, cuvîntul patrie.
  • Sfindînd interdicția, la slujba de înmormîntare preotului nostru i-a dat o mînă de ajutor și protoiereul rus Nikolai.
  • S-au depus coroane în numele Președinției, al Senatului, al Camerei Deputaților, al MApN, al Ministerului de Externe. A lipsit coroana Guvernului, care n-a catadicsit să trimită nici un reprezentant la Ceremonia de emoție patriotică de la Rossoșka.
  • Au lipsit în chip nedumeritor instituțiile de presă hrănite de la Buget: TVR, Radio Romînia Actualități, Agerpres. Explicabil. Ce shopping să faci la Stalingrad? Dacă momentul s-ar fi petrecut la Paris sau la Londra, ar fi fost bătaie pe deplasare.
  • Pun la dispoziția cititorilor cîteva fotografii semnificative de la Ceremonia de vineri, 29 septembrie 2017, fotografii făcute de mine, care am fotografiat și filmat nu numai la Ceremonie, dar și prin Stalingrad (Volgograd) pentru un amplu reportaj dedicat monumentelor despre Bătălie, întîlnite la tot pasul (nu cred să mai existe pe planetă un oraș cu atîtea monumente dedicate unui singur eveniment), pe care-l voi publica în Historia.


    Vorbește Vasile Soare, ambasadorul României la Moscova     


    Din partea Asociației Memorialelor de Război (Voenîe Memorialî), a vorbit directorul general adjunct, Vasili Tolociko    


    Membrii delegației au dus pe rînd cutiile cu oseminte și le-au așezat în groapă     


    Preotul militar român, venit cu noi de la București, a ținut slujba de înmormîntare     


    La ceremonie au fost prezenți veniți de la Moscova, atașații militari ai unor state europene. Iată-i surprinși la intonarea Imnului nostru de Stat     


    Despre cum a fost inaugurat acest cimitir a adus amănunte Codrin Munteanu, secretar general al MApN     


    Înainte de ceremonia de la Cimitirul nostru, potrivit Protocolului, delegația noastră a participat la o ceremonie religioasă la Cimitirul soldaților ruși, ținută de protoireul rus Nikolai     


    Reaminteam în scrierile mele despre Operaţiunea de semnificaţi patriotică majoră că, în strîngerea înhumarea morţilor de pe Cîmpul de luptă, în amenajarea cimitirelor, în înştiinţarea familiei şi mai ales în consemnarea locului în care au fost îngropaţi militarii căzuţi, rolul crucial l-au jucat preoţii militari. În volumul Preoţi în tranşee 1941-1945, realizat de Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu şi Andrei Nicolescu, tipărit la Europa Nova în 1998, am descoperit un document excepţional: Darea de seamă a unui preot militar care a căzut în punga de la Stalingrad după Spargerea Frontului în 20 noiembrie 1942.

    Preoţii militari erau obligaţi să trimită lunar Episcopiei Militare cu sediul la Alba Iulia o Dare de seamă asupra activităţii lor pe front. Octavian Friciu, preot căpitan activ al Diviziei 20 Infanterie, a fost trimis prin mobilizare în august 1942, în Stepa Kalmucă, în cadrul Armatei a IV-a pentru a asigura unul din flancurile Armatei germane. Divizia 20 Infanterie a ajuns pînă la centura exterioară a Stalingradului, după care a trecut în apărare. La Spargerea Frontului, pe 20 noiembrie 1942, Divizia 20 Infanterie, cea mai apropiată de Stalingrad, cade în încercuire. Octavian Friciu scăpa ca prin minune din Punga fatală, numărîndu-se printre ultimii evacuaţi în 14 ianuarie 1943 de pe aeroportul Pitomnik. De la Turda, unde ajunge abia în martie 1943, el îşi face datoria de a trimite Darea de seamă pe perioada 20 august 1942 – 15 martie 1943.

    De ce e un Document de excepţie? Despre tragedia românească de la Stalingrad avem puţine mărturii directe. Toate au fost publicate după 1989. Numai că ele suferă de o slăbiciune fatală: Au fost scrie la timp după Tragedie şi de cele mai multe ori, din perspectiva prezentului. Mărturia lui Octavian Friciu e scrisă în 20 martie 1943. E, din cîte cunosc, singura mărturie scrisă imediat după Tragedie şi într-o vreme cînd nu se ştia rezultatul Războiului. Deşi e mare, redau Documentul în întregime. Nu numai pentru cititorii blogului, dar şi pentru a rămîne pe Internet, ca unul dintre cele mai puternice documente despre Tragedia de la Stalingrad. Intertitlurile au fost puse de mine.

    [Ambulanţa Diviziei 20 Infanteriei]

    Darea de seamă despre activitatea pastorală desfăşurată pe front de preotul căpitan activ Friciu Octavian, ca şi confesor al Ambulanţei Diviziei a 20-a Infanterie, din 20 august 1942 pînă în 15 martie 1943

    În conformitate cu ordinul Marelui Stat Major nr. 126152 din 16 iulie 1942, am fost mobilizat pentru ambulanţa Diviziei 20-a Infanterie, cu ordinul de a pleca imediat pe front la unitate.

    Am plecat pe ziua de 5 august 1942 şi am ajuns, după un drum lung, făcut atît cu trenul, cît şi cu maşinile germane şi române, la ambulanţă, pe ziua de 20 august 1942, care a ajuns în acest timp în comuna Cestakovo, pe malul stîng al Donului.

    M-am prezentat comandantului ambulanţei, care m-a primit cu multă dragoste, dîndu-mi cîteva directive pentru îndeplinirea mai uşor a datoriei mele. Din ziua I mi-am început activitatea mea pastorală.

    În comuna Cestakovo, din 20 august. După o călătorie atît de lungă prin stepele întinse ale Rusiei, prin dunele de nisip ale Donului, a fost o mare fericire pentru mine să mă aflu între camarazii mei de azi înainte. Dar mai mare era bucuria lor c-am sosit, dorind ca să afle veşti cît mai multe de prin Ţară, de aceea am ţinut ca la primul contact cu ofiţerii şi cu trupa să le ţin o conferinţă la care au luat parte cu toţii, vorbindu-le despre: Grija ce le-o poartă cei de acasă şi cum Ţara întreagă preamăreşte faptele lor de arme”.

    Apoi le-am împărţit cîte un mic dar adus de acasă: cruciuliţe şi cărticele de rugăciuni. Am făcut o slujbă religioasă pentru răniţii şi bolnavii ce erau la ambulanţă vorbindu-le despre: „Cum răsplăteşte Ţara jertfa lor”. Am convorbit cu ei şi le-am împărţit cruciuliţe şi cărţi de rugăciuni. Apoi am făcut rugăciuni de vindecare şi le-am spus cuvinte de mîngîiere şi încurajare. Am văzut cu cîtă seninătate şi cu cîtă resemnare sufletească poartă ostaşul – adevărat erou creştin – durerile rănilor ce apasă greu trupul lor.

    Cimitirul românesc l-am făcut lîngă cel german

    În comuna Wodinski, din 22-31 august 1942. În ziua de 22, după o călătorie prin praful ce se ridica, ca norii, purtat pînă departe de vîntul ce nu mai stă, am ajuns în comuna Wodinski. Primul lucru a fost aranjarea saloanelor pentru răniţi, unde lucram împreună cu ostaşii. Sosindu-ne răniţii de pe poziţie, am ajutat la debarcarea lor din maşini şi dînd ajutor medicilor la operaţii şi pansarea răniţilor.

    Fiecărui rănit ce trecea prin ambulanţă am ţinut să-i fac o rugăciune de alinare a durerilor şi de vindecare a rănilor, să-i dau o cruciuliţă sau o cărticică de rugăciuni, precum şi un cuvînt de îmbărbătare. În fiecare zi făceam slujbe religioase pentru răniţi şi vedeam cum se bucură că lîngă patul suferinţelor lor se află şi părintele lor sufletesc.

    Am făcut slujbe religioase pentru ofiţeri şi trupă ai ambulanţei, precum şi pentru ostaşii celorlalte servicii ale diviziei, care se aflau în această comună, totodeauna vorbindu-le. Astfel, în ziua de 23 despre: „Datoriile ostaşului român în locul de faţă”; în ziua de 29 despre: „Ajutorul sfinţilor şi încrederea ce trebuie să o avem în puterile noastre”; şi în 30 august despre: „Forţele inepuizabile ale neamului românesc”. Cît de rodnice au fost aceste vorbiri, s-a văzut din mulţimea mare a ostaşilor care alergau cu atît drag la slujba religioasă, adeverindu-se cuvintele lui Vlahuţă: „Ca-n basme-i a cuvîntului putere”, a cuvîntului spus din convingere şi de la inimă.

    În această comună am înmormîntat 18 ostaşi, eroi români căzuţi la datorie. Cimitirul l-am făcut lîngă cel german, care este situat la vest de Casa clubului, lîngă moara de vînt a comunei. Le-am făcut slujbe frumoase ca şi în Ţară, le-am aranjat mormintele, pe care am pus flori, i-am pus la fiecare ostaş cruce scrisă frumos şi uniform, apoi am făcut şănţuleţ în jurul cimitirului.

    Am mărturisit şi am împărtăşit ostaşii grav răniţi, precum şi foarte mulţi ofiţeri şi trupă, care alergau cu drag la Sfintele Taine, fiind foarte mîngîiaţi că pot să se apropie de Dumnezeu şi pe aceste meleaguri atît de departe de casele, de bisericile lor. Nenumărate au fost mulţumirile pe care mi le-au adus ofiţerii şi trupa, că mă văd în mijlocul lor, spunînd că se simt mai tari, ca acasă la ei.

    Am făcut slujbe religioase şi pentru populaţia civilă şi am botezat 14 băieţi şi fete. Am constatat marea dragoste a acestui popor asuprit faţă de slujbele religioase, unde alergau cu toţii, tineri şi mai ales bătrînii, cărora le ieşeau lacrimi de bucurie în ochi, că pot să se închine iar lui Dumnezeu. Şi aduceau mulţumiri lui Dumnezeu că a trimis oştirile române de i-au descătuşat de robie, îngenunchind smeriţi în faţa icoanelor pe care le sărutau cu atît veneraţie.

    În comuna Solfozul Jurkina, lîngă Abganerovo, din 31 august pînă în 2 septembrie. Ajungînd aici cu ambulanţa, am ajutat la curăţirea caselor pentru a fi folosite ca saloane pentru răniţii care soseau mereu de pe poziţie. Fiind o căldură mare şi fiind ostaşii răniţi foarte obosiţi, am ţinut ca fiecare ostaş să fie spălat şi să primească o ceaşcă de ceai, cînd soseşte. Eu însumi îi luam cu targe, serveam cu ceai şi cu ţigări, apoi convorbeam cu ei, spunîndu-le cuvinte de încurajare. Citeam rugăciuni de vindecare pentru fiecare rănit, dîndu-le şi cîte o cruciuliţă sau cărticică de rugăciuni. Am dat ajutor la îmbarcarea răniţilor în maşinile care îi duceau la spitalele de campanie.

    Ostaşi români înmormîntaţi pe marginea drumului

    În comuna Warvarovka, din 2-3 septembrie. Frontul înaintînd mereu, a trebuit să înaintăm şi noi şi, pentru a fi de ajutor mai mare răniţilor, eram mereu lîngă front. Sosind în această comună, a trebuit ca să curăţim un grajd din colhoz pentru a putea fi folosit ca salon pentru răniţii ce veneau încontinuu de pe poziţie.

    Am făcut înmormîntarea a doi ostaşi români, pe care i-am găsit morţi la marginea drumului. Tot aici am mai înmormîntat 8 ostaşi români, care au fost aduşi morţi de pe poziţie. I-am aşezat lîngă cimitirul german ce se formase pe un dîmb frumos, lîngă acest grajd, punîndu-le fiecăruia cîte o cruce frumoasă.

    Aici am făcut înmormîntări sub focul bombardamentului inamic şi au trecut multe gloanţe pe lîngă mine, fiind silit să sar eu în groapa mortului pentru a-mi salva viaţa. Atît am muncit, cît am stat în această comună, că n-aveam nici timp să mănînc.

    În comuna Krauzov, lîngă Zibenko, din 3 septembrie, pînă în 10 octombrie. Tot în urmărirea inamicului care se retrăgea spre Stalingrad, ne-am aşezat cu ambulanţa lîngă un colhoz cu nişte case mici pe care le-am curăţit şi amenajat pentru a putea fi folosite de saloane pentru răniţii ce veneau de pe poziţie. Eroii legendari ce-au luptat atît de vitejeşte la Peşteanca şi Trigurgani, contra celor care spulberaseră datinile, pîngăriseră bisericile, incendiaseră tîrgurile şi cîmpurile.

    Pămîntul gemea, iar cerul se cutremura de zumzetul armelor şi răcnetele sinistre ce umpleau văzduhul. Şi din această canonadă, ostaşul român a ieşit biruitor, şi această biruinţă se vedea pe feţele răniţilor ce ne soseau ca să primească alinarea dureerilor ce îi supărau.

    Sub arşiţa nămiezilor şi prin glodul prăfos al drumurilor, în zilele cînd ostaşii români înaintau, un mare sprijinitor le era preotul, care le inspira un îndemn, o nouă forţă pentru a birui toate.

    În fiecare zi am făcut slujbe religioase pentru răniţi, mărturisindu-i şi împărtăşindu-i, dîndu-le cîte o cruciuliţă sau cărticică de rugăciuni. Convorbeam cu ei ascultîndu-le durerile şi necazurile, dîndu-le sfaturi şi cuvinte de îmbărbătare. Mai ales fiind ardeleni refugiaţi, îi mîngîiam că sîngele vărsat lîngă Volga va aduce bucurie părinţilor, fraţilor şi surorilor din Ardealul ocupat, fiindcă aceia să cîştigă Ardealul şi de aici pleacă reîntregirea României.

    Am ajutat la operaţii şi pansarea răniţilor, de multe ori ducîndu-i cu targa în sala de operaţii. Şi ce mîngîiere şi mulţumire sufletească aveau, că să află lîngă ei nu numai doctorul opeator, dar şi doctorul spiritual – preotul.

    Am făcut slujbe religioase pentru ofiţeri şi trupă în fiecare duminică şi sărbătoare, atît pentru cei de la ambulanţă, cît şi pentru cei de la divizie şi alte unităţi care se aflau în jurul nostru şi totodeauna le ţineam cîte o predică. Astfel, în ziua de 6 septembrie despre: „Noi luptăm aici pentru a spulbera ameninţarea robiei şi a morţii”; în 8 septembrie, despre: „Ocrotirea noastră în acest război este Prea Cuvioasa Fecioară Maria”; în 13 septembrie despre: „Credinţa în Dumnezeu şi în victorie”; în 14 septembrie despre: „Înălţarea Sfintei Cruci sub umbra căreia luptăm noi”; în 20 spetembrie despre: „Înfrăţiţi cu germanii, vom cîştiga războiul contra vrăjmaşilor buimăciţi!; în 27 septembrie despre: „Prin suferinţe şi jertfe vom ajunge la victorie” şi în 4 octombrie: „Prin faptele noastre, să fim adevăraţi apostoli ai bisericii şi ai neamului”.

    La aceste slujbe religioase am mărturisit şi împărtăşit foarte mulţi ofiţeri şi ostaşi care alergau cu mult drag la primirea Sf. Taine. Şi aceasta pentru că ostaşul nostru este convins, ca şi marele diplomat spaniol Donoso Cortez, că „atunci cînd vorbeşte preotul, el vede pe Dumnezeu în spatele lui”.

    Am ţinut şi trei conferinţe, peste săptămînă, vorbind despre „Organizaţia socială a românilor, în comparaţie cu organizaţia comunistă”; „Dragostea de familie a românului şi indiferenţa comunismului faţă de familie”, dîndu-le exemple concrete, „Luptele eroice ale ostaşului român pe aceste meleaguri, care vor aduce victoria finală”.

    Am înmormîntat 105 ostaşi români: ofiţeri, subofiţeri şi trupă, în cimitirul de lîngă comuna Zibenko. Unii au murit la ambulanţă, iar alţii au fost aduşi morţi de pe poziţie. Aici am aranjat cel mai mare şi mai frumos cimitir din campanie şi nici nu se află cimitir asemănător între Don şi Volga.

    Un cimitir unde îşi dorm somnul veşniciei 105 ostaşi, eroi români, alături de 250 ostaşi, eroi germani, este aşezat pe un cîmp deschis, frumos, la marginea comunei Zibenko, lîngă şoseaua ce duce spre Stalingrad. Am muncit zile întregi pînă am aranjat toate mormintele, atît ale eroilor români, cît şi ale eroilor germani. Le-am pus la fiecare cruce, după acelaşi model, scris uniform şi frumos aliniate.

    Tot în acest cimitir am pus două cruci mari la mijloc, spre cele două aripi ale cimitirului, iar la mijloc o troiţă foarte frumoasă ce predomină nu numai cimitirul, ci toată regiunea, pe care am scris, şi româneşte şi nemţeşte, cuvintele: „Înfrăţiţi în viaţă şi moarte pentru acelaşi ideal” – Ambulanţa Diviziei 20 Infanterie, anul 1942.

    Înălţătoare şi plină de demnitate a fost ziua de sărbătoare cu prilejul sfinţirii şi înălţării troiţei în cimitir, cînd am făcut şi un parastas pentru toţi eroii ce se odihnesc aici şi am vorbit ofiţerilor şi trupei de faţă despre: „Rugăciunea şi cinstirea eroilor”. Apoi am împrejmuit cimitirul cu un şănţuleţ micuţ şi cu un gard de sîrmă.

    Aici am înmormîntat pe bravii noştri ofiţeri: sublocotenent Pol Simion – Regimentul 40 Artilerie, sublocotenent Nicoară Vasile – Regimentul 83 Infanterie, sublocotenent Butuceanu – Regimentul 83 Infanterie, căpitan Preda Marin – Regimentul 91 Infanterie, căpitan Truţa Victor – Regimentul 91 Infanterie, sublocotenent Popa Ilie – Regimentul 83 Infanterie, locotenent Cojocaru Marin – Batalionul 20 Pionieri şi Căpitan Ciurea – Regimentul 82 Infanterie, precum şi alţi ostaşi care nsînt pentru totdeauna santinelele de veghe în răsăritul depărtat şi jertfa lor sublimă ne asigură împlinirea idealului nostru.

    Am fost silit să intru eu în groapa mortului

    De nenumărate ori, cînd am făcut aici înmormîntări, m-au bombardat ruşii şi am fost silit să intru eu în groapa mortului pentru a fi ferit de schijele ce se împrăştiau din bombele lăsate de avioanele inamice în jurul meu. Notez că într-o zi, cînd înmormîntam 3 ostaşi, a căzut o bombă la cîţiva metri de groapă şi numai printr-o minune dumnezeiască am scăpat cu viaţă.

    Am făcut slujbe religioase pentru populaţia civilă, care alerga cu bucurie şi toţi erau foarte mulţumiţi că pot să se roage şi să se închine lui Dumnezeu, liberi. Am făcut şi 18 botezuri, băieţi şi fete, cărora le-am dat ca amintire cîte o cruciuliţă.

    În ziua de 26 septembrie am fost chemat la cartierul diviziei, eşalonul I, în audienţă la domnul comandant al diviziei, domnul g-ral Tătăranu care, între altele, m-a încurajat foarte mult în activitatea mea pastorală prin sfaturile sale înţelepte şi mulţumirea ce o are faţă de mine, întrucît mi-am îndeplinit cu atîta rîvnă misiunea mea de confesor, atît la ambulanţă, cît şi la divizie.

    În comunele Sei şi Nariman, 10 octombrie 20 noiembrie. Luînd divizia noastră sectorul de la sud de Stalingrad, în faţa Volgăi, ne-am mutat şi noi cu ambulanţa la Nariman, cu o secţie, şi la Seti, cu altă secţie. Aici am muncit mult la aranjarea saloanelor pentru răniţi şi bolnavi. Am lucrat la săparea bordeielor (bungărt) pentru locuinţa noastră şi a trupei, fiindcă aici nu aveam case de locuit.

    O mai fi cimitirul românesc din Seti?

    Am lucrat mult la aranjarea cimitirului din Seti, care este aşezat pe un dîmb lîngă o casă care, se spune că ar fi fost biserică budistă şi care este ruinată din cauza războiului. Aici am înmormîntat 16 ostaşi români, lîngă ostaşii germani. Le-am pus cruci uniforme şi am făcut un şănţuleţ în jurul cimitirului, însă nu l-am îngrădit, din lipsă de material.

    Am lucrat şi la cimitirul din Aliman, unde am îngropat 28 ostaşi români, tot lîngă ostaşii germani. Cimitirul se află lîngă şosea şi este bine îngrijit, cu cruci uniforme şi frumos scrise. L-am împrejmuit cu un gard de scînduri.

    Am făcut slujbe religioase, atît pentru răniţi şi bolnavi, cît şi pentru ofiţeri şi trupă ai ambulanţei şi ai celorlalte servicii ale diviziei. Astfel, în ziua de 18 octombrie am făcut o slujbă divină la divizie eşalonul II, în sala de popotă, unde au luat parte toţi ofiţerii şi trupa diviziei împreună cu comandanţii săi şi le-am vorbit despre „Misiunea noastră în Rusia”.

    În ziua de 25 octombrie am făcut slujba divină la Nariman, unde am mărturisit şi împărtăşit ostaşii răniţi şi bolnavi, vorbindu-le despre: „Prin suferinţe, la victorie”. În ziua de 1 noiembrie am făcut slujbă religioasă în Seti, unde a luat parte ambulanţa şi serviciile diviziei, o adevărată sărbătoare creştinească, cum n-a fost niciodată în această mohorîtă stepă a calmucilor. Fiind şi o zi frumoasă, se auzeau pînă deaparte cîntecele de laudă ale ostaşilor noştri către Dumnezeu, care ne poartă de grijă şi aici. Înălţătoare a fost şi predica pe care le-am ţinut-o despre „Lazăr cel sărac şi credinţa în Dumnezeu”.

    În ziua de 8 noiembrie am făcut slujbă religioasă tot la ostaşii ambulanței şi ai diviziei, unde au luat parte cu toţii, fiind şi sărbătoare naţională. Azi, fiind onomastica M.S. Regele Mihai I, am făcut şi un Te-Deum, precum şi un parastas pentru toţi eroii români ce-şi dorm somnul lin al veşniciei în întinsa Rusie. Le-am vorbit despre „Regele care întruchipează eroismul ostaşului român”. Înălţătoare a fost şi vorbirea comandanţilor de unităţi, care au decorat pe ostaşii ce s-au distins mai mult în lupta contra comuniştilor, contra acestui norod dement care în propria-i ţară, retrăgîndu-se, n-a lăsat în urmă decît prăpădul, schelete de cetătţi, ruguri de văpăi şi baricade de cadavre.

    Tot în ziua de azi, am fost şi la brutăria de campanie a diviziei, unde am făcut un Te-Deum şi un parastas, pomenind pe toţi eroii care îi are brutăria din campania aceasta, apoi am asistat la împărţirea decoraţiilor ostaşilor vrednici, care deşi sînt mai bătrîni, se vedea tinereţea sufletelor lor cînd le fixa semnele biruinţelor pe piepturile lor ce au înfruntat cu atîta curaj toate privaţiunile timpului şi ale distanţelor mari.

    Sentinelă în nemărginita stepă a Calmucilor

    În ziua de 15 noiembrie am făcut o slujbă religioasă la Regimentul 20 Marş, unde le-am vorbit despre: „Lupta noastră aici îndeplineşte o sfîntă datoriei faţă de Patrie, Cruce şi Omenire”

    N-am făcut serviciul numai la ambulanţă, ci pentru toată divizia. Astfel am plecat de multe ori pînă în linia întîi, ducînd ostaşilor cuvînt de mîngîiere şi de încurajare. La aceşti bravi ostaşi ce-au făcut din piepturile lor un dig de stăvilire a valurilor, respingînd asaltul puhoaielor ce s-au cramponat pe Volga, după ce şi-au distrus totul, în retragere: căminul şi hambare, oraşe ş uzine etc. La aceşti ostaşi am mers, de multe ori pe sub focul bomardamentului inamic, ca să le fac cîte o mică slujbă sau rugăciune, pentru a le întăîri şi îmbogăţi sufletul cu actele de vitejie şi încredere din cărunta comoară a veacurilor şi ca rugăciunea să le fie un talisman care să refacă zilnic forţele.

    Astfel, în ziua de 23 septembrie am fost la Regimentele 82 Infanterie şi 39 Artilerie, stînd de vorbă cu ostaşii, îmbărbătându-i şi încurajîndu-i, le-am făcut rugăciuni, le-am dat cruciuliţe. În ziua de 26 octombrie, fiind şi zi de sărbătoare, Sf. Dumitru, am fost la Regimentul 91 Infanterie şi la Batalionul 20 Pionieri, făcîndu-le, împreună cu părintele căpitan Leulescu, sluja religioasă, apoi ne-am rugat lui Dumnezeu ca să-i ferească de orice primejdie a vieţii. Am fost pînă la punctele cele mai depărtate, aproape de gara Tundutov, ducînd ostaşilor cuvînt de curaj, cruciuliţe şi cărticele de rugăciuni, care mi-au mulţumit cu lacrimi în ochi. Dar periculoasă mi-a fost reîntoarcerea, fiind o luptă puternică de avioane deasupra noastră. Totuşi, Dumnezeu m-a salvat şi am putut să-mi îndeplinesc misiunea mea. În ziua de 29 octombrie am fost la Regimentul 83 Infanterie şi Regimentul 40 Artilerie, unde de asemeni am convorbit cu ostaşii şi le-am făcut slujbe religioase.

    Tuturor le-am vorbit, insuflîndu-le încredere în Dumnezeu şi în forţele noastre. Spunîndu-le că, dacă ducem povara gloanţelor şi îndurăm osînda sîngerării, îndeplinim o sfîntă poruncă a strămoşilor noştri şi purtăm cu noi comoara morţilor noştri care spun: „Apăraţi-vă Patria”… Şi, după cum înaintaşii noştri nu s-au lăsat bătuţi de bejanii, nu ne vom lăsa nici noi clintiţi din loc, chiar de ar fi să se reverse asupra-ne potopitoarea urgie a contraatacurilor. Noi, fiind santinelă în nemărginita stepă a calmucilor – cea mai îndepărtată, de la care aşteaptă aşa de mult întreaga omenire civilizată.

    Aici, în faţa Rusiei imense şi a Volgăi cu apele întinse în zare, între orizonturile ostile, ostaşul nostru nu se crede niciodată singur. Şi pe toate drumurile de pulbere sau de troiene ale stepei, se înalţă sufletul lui, văzînd că n-a fost uitat, ci dimpotrivă, în lupta ce o desfăşoară pe culmi de glorie şi de răsunet, se află lîngă el şi sprijul cel mai mare, sprijinul spiritual: părintele său sufletesc. Iată misiunea preotului. E de ajuns ca să vadă ostaşul lîngă el pe preotul care l-a învăţat primele buchii ale credinţei creştine, pentru a înfrunta cu tărie şi bărbăţie arşiţa nămiezilor, glodul prăfos al drumurilor şi urgia duşmanului.

    Atît la Nariman, cît şi la Seti, am ajutat la pansarea răniţilor, apoi la cazarea lor. M-am îngrijit de hrana şi curăţenia lor, precum şi de evacuarea lor la spitalele de campanie, cînd comandantul ambulanţei era plecat la divizie. De multe ori şi noaptea am fost lîngă patul lor de suferinţă, citindu-le rugăciuni de vindecare, spunîndu-le vorbe bune de mîngîiere şi încurajare.

    Am alergat oriunde s-a simţit lipsa preotului, necunoscînd oboseala pentru îndeplinirea datoriei.

    M-am ocupat, cînd mi-a permis timpul, şi de populaţia civilă, dar aici a mers mai greu fiindcă aceşti locuitori – calmuci – au credinţa budistă, totuşi am reuşit în parte, să le dau prin interpreţi, unele cunoştinţe din Legea Creştină.

    M-am salvat printre tancurile ruseşti

    În Buzinovka şi Kalaci, din 20 pînă în 23 noiembrie. În urma atacului puternic, rusesc, din 20 noiembrie, cînd s-au năpustit asupra noastră soldaţii bolşevici cu un fanatism păgîn, îmbătaţi de alcooluri tari, cu părul vîlvoi, cu strigăte răguşite, cu ochii împăienjeniţi de marile beţii, am lucrat foarte mult ziua şi noaptea la primirea răniţilor ce ne soseau mereu de pe poziţiile unde s-a dat cea mai cruntă bătălie a istoriei. Încleştarea ce depăşeşte cea mai halucinantă închipuire. Soldatul român însă a primit ca un titan atacul milionului de strigoi înarmaţi cu cele mai înfricoșătoare arme de distrugere: tancurile rusești dau buzna peste noi, și eu personal am scăpat numai pe sub focul lor ucigător, refugiindu-mă pe un pîrîu, pe ghiață și ieșind la șoseaua ce mergea spre Buzinovka, unde am fost luat într-o mașină a diviziei, de domnul căpitan Scorțeanu.

    Ajugînd la Buzinovka, ne-am adunat toți ofițerii și trupa ambulanței, cu mașinile încărcate cu material și cu răniți. Aici, a trebuit să alerg pe la germani după benzină pentru a putea transporta răniții mai departe. Fiind sfătuiți de germani, care evacuaseră orașul fiindcă rușii se apropiau, am luat noaptea drumul spre Kalaci.

    Ajunși noaptea în Kalaci, am evacuat răniții, împreună cu comandantul ambulanței, la spitalul german, după ce le-am spus că Dumnezeu o să ne ajute ca să scăpăm cu viață, îmbărbătîndu-i și mîngîindu-i.

    Dimineața, văzîndu-ne înconjurați de ruși, ne-am adunat toți ostașii români de la ambulanță, trenuri regimentare, poștă și tezaur și le-am făcut un mic serviciu divin, mărturisind și împărtășind foarte mulți ofițeri și trupă, care, din inițiativă proprie, mi-au cerut, știind că numai o minune Dumnezeiască ne poate salva din situația în care ne aflam. Aici, am fost un adevărat apostol al Bisericii și al Neamului, vorbind și încurajînd, spunînd că nu trebuie să ne pierdem încrederea în Dumnezeu, în forțele noastre și ale aliaților noștri germani, care ne spuneau mereu că sîntem în siguranță și vom fi salvați, putînd ca să ne retragem peste Don.

    În punga de la Stalingrad, din 23 noiembrie 1942 – 14 ianuarie 1943. În ziua de 23 noiembrie, o zi grea pentru noi, căci rușii presau mereu cu tot felul de arme spre orașul Kalaci. După o luptă cruntă, unde se auzeau, printre focurile armelor, țipătul strident al răcnetelor sinistre ale soldaților bolșevici, care au rupt rezistența germană și a noastră și au năpustit în oraș cu tancurile, peste podul Donului.

    Din învălmășeala și panica de nedescris ce s-au produs în oraș, cînd rușii trăgeau din tancuri, a trebuit să fugim, care cum am putut, rămînîndu-ne toate bagajele și tot materialul sanitar la ruși. Eu m-am salvat pe jos, printre tancurile rusești, fiindcă mașinii cu care eram i-au împușcat roțile de dinainte și astfel m-am retras printre mașinile germane care fugeau spre Stalingrad. Alergînd pe jos mult timp, pînă ce am fost luat de o mașină germană, am putut să văd pe cîmpul întins căruțe cu cai fără conducători, alergînd, cai singuri, ostași călări și ostași pe jos.

    Cea mai mare parte a armatei noastre din acest oraș, s-a salvat intrînd în punga ce se formase în fața Stalingradului.

    Fiind împrăștiați, ne-am mai adunat cîțiva la Dimitrovka, lipsiți fiind de toate obiectele, precum și de hrană. Nu mi-a mai rămas decît rugăciunea ca să mulțumesc lui Dumnezeu că m-a mai scăpat o dată din fața morții.

    Crăciunul în încercuire

    După două zile petrecute în suferințe și necazuri cu ostașii Diviziei 20 și Diviziei I Cavalerie, în orașul Dimitrovka, am aflat de sediul Diviziei 20 că este la Bazarguno și am plecat imediat acolo, unde s-a înfiripat iar ambulanța cu ce a mai putut aduna.

    Fiind singurul preot al Diviziei 20, în această pungă, cînd puteam să mai activez, am avut foarte mult de lucru, trebuind să fiu cînd la Bazarguno, cînd la Iabloșnik, cînd la Pitomnik, precum și în alte viroage unde erau adăpostiți ostașii noștri. Fără cărți liturgice, fără veșminte preoțești etc. (fiindcă altarul preoțesc mi-a rămas la Kalaci) a trebuit să-mi improvizez cum am putut veșminte, adică epitrafir și să-mi scriu rugăciunile de la slubele religioase, pentru a putea fi de folos ostașilor.

    După o luptă cu climatul stepei calmucilor, atît de asemănător celui din Sahara, acum a trebuit să luptăm cu pustiitoarea „Purga”, care venind dinspre Pacific, suflă atît de cumplit încît mistuie orice licărire de viață, unde să mai adăugăm că rușii, fiind în elementul lor, vărsau văpăi pe gură și pe nări, împinși de nagaicele înflăcărate ale luciferilor roșii.

    Astfel, supuși tuturor privațiunilor, foamei, vîntului, frigului mare, drumurilor grele; a trebuit ca să merg kilometri pe jos ca să-mi îndeplinesc datoria și să satisfac pe toți ostașii, făcîndu-le slujbe religioase, ducîndu-le cuvinte de îmbărbătare și speranța mare pentru salvarea noastră din acest cerc.

    Am făcut înmormîntări aproape în fiecare zi, înmormîntînd la Pitomnik 88 ostași, la Iabloșnik 16 ostași și la Bazagurno 22 ostași. Tuturora le-am făcut cruce, deși era foarte greu, din lipsă de material, apoi le-am aranjat frumos mormintele, în special cimitirul din Pitomnik mi-a reușit să-l fac foarte frumos și bine aranjat, situat fiind pe o ridicătură mai înaltă, între două viroage. Aici am lucrat cu mîna proprie la săparea grolilor, la facerea crucilor și aranjarea mormintelor, de multe ori sub focul bombardamentului inamicului.

    De cîte ori a trebuit să mă arunc pe burtă prin zăpadă, sărindu-mi crucea și epitrafirul departe, cînd mergeam la înmormîntare, fiindcă inamicul nu ne mai slăbea deloc cu bombardamentul aviației. Apoi, nu o dată, a fost să cad victimă gloanțelor care șuierau pe la urechile mele. M-am aruncat și în groapă, în locul mortului. Totuși, mulțumită lui Dumnezeu, am scăpat de orice rău și am putut să fiu de folos și mai departe ostașilor, pentru a-mi îndeplini datoria.

    În fiecare zi făceam rugăciuni împreună cu ostașii răniți și bolnavi și le făceam și slujbe religioase. În zilele de duminică și sărbători, cînd ne mai slăbeau rușii, făceam slujbe pentru toți ofițerii și trupa ambulanței și a diviziei.

    Astfel, de Sf. sărbători ale Crăciunului, am făcut o slujbă religioasă la cartierul diviziei, unde am binecuvîntat pomul de Crăciun (un brad ce avea pe el puțină vată și doi mucuri de lumînare) de față fiind și domnul general Tătăranu, comandantul diviziei, împreună cu tot statul său major. După ce am vorbit eu cîteva cuvinte, precum și domnul colonel R. Dumitriu, a vorbit domnul general, care ne-a spus tuturor calde cuvinte de curaj, speranțe și însuflețire.

    În ziua de Crăciun am făcut slujbă la răniții din Bazarguno, vorbindu-le despre sărbătoarea frumoasă a Crăciunului, de față fiind și domnul general. Am plecat împreună cu dînsul la Pitomnik, unde iar am făcut un serviciu divin la răniții și bolnavii internați la ambulanță, precum și pentru ofițerii și trupa diviziei. Aici, a spus domnul general următoarele cuvinte de îmbărbătare către răniții ardeleni: „Băieți, știți voi cîntecul ardelean care spune: Lung e drumul Clujului, apoi acest drum, de aici de la Stalingrad se începe”. Apoi le-a preamărit jertfa lor care nu va fi zadarnică, ci va aduce reîntregirea țării noastre cu acea frumoasă regiune ocupată vremelnic de unguri.

    De Sf. Botez al Domnului, deși inamicul ne presa mereu și ne bombarda, totuși am riscat cu viața și am mers prin toate bordeiele (bungardurile) ostașilor noștri, din Pitomnik, Iabloșnik și Bazarguno, cu Botezul Domnului, binecuvîntului și îmbărbătîndu-i, iar ostașii, cu lacrimi în ochi de bucurie, mulțumeau lui Dumnezeu că au avut fericirea ca și aici, în pungă, să primească Botezul Domnului.

    Zilnic făceam rugăciuni pentru ostașii bolnavi și răniți, pentru vindecarea lor, precum și pentru a cere ajutor lui Dumnezeu ca să fim salvați de această încercuire. Cu cîtă evlavie și credință se rugau ei pentru împlinirea acestei dorințe. Și erau foarte mulțumiți că se află și părintele lor sufletesc lîngă ei, simțindu-se mai tari și puteau să suporte cu credință și speranță toate necazurile și durerile ce erau asupra noastră.

    Nu știu care scrib, înmuind tocul în neagra cerneală, va fi vreodată în stare să facă dîre pe hîrtie și să eternizeze viața luptătorilor din fața orașului Stalingrad. Aici, unde ostașul român, supus elementelor pustiitoare ale naturii, lipsiți de hrană suficientă, fără munițiile necesare și fără pic de odihnă, a rezistat cu negrăit eroism unui milion de fiare apocaliptice.

    Ostașii noștri, care au ajuns niște umbre, căci frigul le îngheață fața, le pleznește vinele și trupurile le sînt istovite, doar sclipirea ochilor nu cedează, mai arată că mai licărește viața în ei. Aici am luat parte și am făcut adevăratele studii ale vieții omenești, la școala suferințelor, unde nu se dau examene. Pe umerii noștri, care au devenit niște titanici în ale suferinței, am purtat atîtea răutăți, atîtea greutăți ce ne apăsau mai greu ca niște pietre de moară.

    Aici, unde și ziua și noaptea se cutremura pămîntul și vuia văzduhul de bombele grele ce cădeau asupra noastră și de zumzetul sinistru al Katiușei, periclitați fiind în fiecare clipă, a fost a doua Goglotă, căci aici au murit cu cea mai eroică moarte apărătorii creștinătății. Și printre acești eroi, în primele rînduri sîntem noi, românii, ostașul român care, ca un titanic a sfidat moartea cu o îndrăzneală și cu un curaj ce n-a avut istoria pînă acum.

    Evacuat în ultimul moment

    Supus și eu acestor privațiuni n-am fost fericit cu o moarte eroică, decît cu o boală foarte gravă, din cauza căreia am fost evacuat cu avionul, prin aeroportul Pitomnik, în noaptea de 14 ianuarie 1943. Cu mari primejdii și peripeții, de multe ori fiind cu moartea în față din cauza bombardamentului inamic care se afla la o distanță de 5 km de aeroport, am trecut cercul ce ne-a înconjurat și după o noapte de călătorie cu un avion de transportat benzina, prin frig și ger, am aterizat pe aeroportul orașului Salsk.

    Din 14 ianuarie pînă la 15 martie 1943. După aterizarea la Salsk, am fost internat la spitalul german, de unde apoi am fost evacuat la Rostow. Iar de aici, după lung drum și greu, prin frig și ger (mai ales fiind grav bolnav) am ajuns la Spitalul Z.I. Nr. 324 în Tiraspol. Aici am stat mai mult timp pînă ce mi-am alinat suferințele bolii care și azi o mai am. De aici, am fost trimis la P.S. al ambulanței, la Compania 1 Sanitară, de unde am fost demobilizat pe data de 15.III.1943 și trimis în garnizoana Turda, unitatea mea de origine.

    Din 20 septembrie 1942 și pînă în 4 ianuarie 1943, cît timp mi-a fost comandant al ambulanței medicul maior dr. Gh. Spirescu, am fost și șeful adjutanturii. Și aici am muncit ziua și noaptea, de multe ori, pentru bunul mers al ambulanței. Căutînd ca totdeauna să fiu cu actele în regulă și cu răspunsurile la zi. Pentru această muncă în plus, am primit de multe ori laude și mulțumiri de la superiorii mei, care țineau foarte mult la mine, fiindcă eram gata totdeauna la datorie.

    Ca răsplată pentru munca mea prodigioasă, depusă pe tot timpul campaniei, drept confesor al ambulanței și al diviziei, făcînd de multe ori servicii religioase – înmormîntări, rugăciuni și conferințe sub focul bombardamentului inamicului, apoi pentru aranjarea și îngrijirea cimitirelor, în special cel de la Zibenko – o adevărată grădină de eroi –, lucrînd de multe ori cu pericolul vieții, precum și ca șef al adjutanturei, am fost propus la „Coroana României cu panglică de virtute militară”, însă din cauza evenimentelor nefaste nu știu nimic despre rezultat.

    Punînd pe hîrtie o parte din activitatea mea pastorală desfășurată în această campanie, acolo departe, spre zările infinite, în regiunea cea mai mohorîtă și blestemată a Rusiei, precum și la Stalingrad, ce a devenit semnul datoriei împlinite și simbolul dreptății la care o așteaptă neamul și o impune sîngele eroilor de acolo – zic, o parte, fiindcă îmi lipsesc toate datele, întrucît unele mi-au rămas cu toate bagajele mele, la ruși. Regret mult după schemele cimitirelor ce le-am făcut cu scară, precum și tablourile nominale ale ostașilor ce i-am înmormîntat.

    Las ca superiorii mei să mă judece și să aprecieze toată osteneala și munca depusă pentru binele Bisericii și Neamului.

    Turda, 20 martie 1943

    Preot căpitan Friciu Octavian, Confesor al Garnizoanei Turda

    Articol preluat de pe cristoiublog.ro



    Stirile zilei

    Alte articole din categoria: Opinii EVZ

    Alte articole din categorie

    capital.ro
    libertatea.ro
    rtv.net
    wowbiz.ro
    b1.ro
    cancan.ro
    infoactual.ro
    unica.ro
    fanatik.ro
    dcnews.ro
    Loading...

    LASA UN COMENTARIU

    Caractere ramase: 1000
    
    CITEŞTE ŞI
    Tema zilei
    16:45 Președintele Iohannis face o declarație de presă după consultările cu partidele 16:12 CONSULTĂRI la Cotroceni. UDMR: Nu o cunoaștem pe Viorica Dăncilă/Așteptăm decizia Președintelui pentru a purta discuții cu propunerea PSD 14:54 CONSULTĂRI la Cotroceni. Băsescu a avut în „plic” două propuneri de premier 11:40 CONSULTĂRI la Cotroceni. Liderul PSD, Liviu Dragnea: „Viaţa bate filmul!” 10:52 SURPRIZĂ în POLITICĂ. Cine a CÂȘTIGAT din RĂZBOIUL Dragnea-Tudose. Indiciu: NU e NICIUNUL dintre cei doi 09:41 EXCLUSIV EVZ. LISTA NEAGRĂ a miniștrilor PSD. Opt miniștri își vor pierde portofoliile în cabinetul Dăncilă 08:40 Marcel Ciolacu a DEMISIONAT din funcția deținută în GUVERN 08:20 Badea lansează bomba: URMĂTORUL PREMIER va fi DISCIPOLUL LUI COLDEA. „PSD îşi bate joc de votanţi” 22:22 Demisia lui Tudose. SE ŞTIA DEMULT despre LOVITURA DE GRAŢIE din PSD. Poate fi numită CONFIRMAREA ANULUI 19:55 Dragnea a dezvăluit cum va alege PSD viitorul premier: „Am mână proastă! Eu nu voi mai propune niciun nume” 19:54 Horoscop. Așa cum v-am anunțat în ”Horoscopul 2018”, Mihai Tudose și-a dat demisia pe 15 ianuarie 19:23 Cine se află în spatele premierilor demiși din PSD? ASTA, DA, DEZVĂLUIRE. Seism pe scena politică. NEWS ALERT! 17:29 UN GENERAL CELEBRU I-A ÎNVENINAT pe Dragnea şi Tudose. „Ultimul supraviețuitor al epocii Băsescu” 16:50 Mihai Tudose a promovat un Penal în Guvern! De ce nu mîrîie Presa anticorupție?! România lui Cristoiu 15:15 Prima femeie PREMIER din istoria României! VIORICA DĂNCILĂ este propunerea PSD pentru funcția de prim-ministru 15:01 Olguța Vasilescu: DĂNCILĂ va continua cu legile JUSTIȚIEI/. PSD îi acordă tot sprijinul 13:31 Va numi Klaus Iohannis al treilea guvern PSD după ce a promis că nu va face asta? NEWS ALERT ÎN POLITICĂ! 13:13 PSD o propune premier pe Viorica Dăncilă - UPDATE NEWS ALERT ÎN POLITICĂ! 11:17 Noul premier PSD: Firea, Stănescu, Vasilescu și Manda au refuzat. Cine este în cărți în Kiseleff 10:58 Liviu Dragnea, „SPULBERAT” la Bruxelles: „A aprins fitilul unei REVOLTE cum nu a mai fost vreodată!”

    Articole salvate