S-a măritat fata. I-au spus ei, cei bătrâni, că alesul nu e Făt-Frumos, moravurile nu-i prea seamănă cu cele creștinești și că nici Loganul său tunat n-aduce a BMW. A trecut timpul sorocit și fata, a făcut o fată. Și tocmai atunci s-a întâmplat ca Făt-Frumosul ei să-și găsească altă zână. Și atunci, Sevastița s-a gândit să meargă acasă. Care casă? La mă-sa și la tac-su! Și aici povestea se repetă.

S-a întors Sevastița acasă. Dar nu s-a întors singură. Ci de mână cu fructul îndărătniciei și-al albeții pe ochi pe care ți-o dă doar tinerețea. Cu o copilă la fel de pală de vânt, acum în pragul apartamentului în iz de izmă al mumă-sii, în timp ce bătrânul mormăie când deznădăjduit, când amarnic, la felul cum se învârte roata lumii de când cu merele Raiului. „Mai întâi te-a sucit de cap, apoi te-a convins să te duci de lângă noi, apoi te-a bătut, apoi te-a cerut, apoi te-a bătut din nou. Și-acum vii înapoi? Și noi ce-ar trebui să facem, să te primim?”, strepezește moșul printre dinți. Dar nu poate trece de fustele protective ale muierii sale că altfel i-ar aduce el aminte fică-si cum e cu vorba: „Eu te-am făcut eu te omor!”. E prea târziu să o mai omori, pare că spune un roman ieftin care se desfășoară la parterul văgăunii de unde s-a tras româncuța, una din multele care scriu, în fiecare zi, povești pe care nu le mai gustă nici pensionarele anticipate „pe caz de boală” din târg.

Cu rafie și cu sârg se-așează în dormitor Sevastița, pe dulapuri se mai văd urmele posterelor din adolescență, care c-un fotbalist, care cu un actor, care cu un zâmbet, care cu o promisiune de potolire a foametei trupului, nemăsurat de mare față de mintea din creierii capului. Între timp se încălzește o ciorbă și se rupe o franzelă. Între timp se cuminecă dumicații iertării și-ai abandonului: „Ce-o să se facă necăjiții?”. Se vor necăji. Dar măcar se vor necăji împreună. „E tânără”, suspină când și când lăcrămoasa mămucă: „O să-și găsească pe altul”. O să-și refacă viața. „Cine-o mai ia?”, smucește de pe taburet purtătorul de maiou cu găurele? „Cine, ha? Cu ploadă, cu coadă, trebuia s-o fi bătut când a trebuit, când și-a pus coada pe spinare. Acum e prea târziu, prea târziu...”. Și are dreptate. E prea târziu, bate o muscă în plasa de la geam și pe gazonul proaspăt plantat în fața blocului au pornit aspersoarele să cânte un cântec de jale. Într-un cuvânt e caniculă. Și e penibil.

Partenogeneza românească

De-a doua zi Sevastița pleacă să-și caute de lucru în timp ce Sevastița II moșmondește o păpușă și bunica îi face clătite. Și buni îi face gogoși. Și buni îi face mâncare. Și buni o duce la parc și la leagăne. Și buni o duce de mână. Și buni o trage de cozi. Și buni îi împletește cosița. Și buni o place.  Și buni o iubește. Și buni o arde din când în când peste urechi, să nu și-o ia în cap. Și buni o crește că doar e suflet de copil, bucățică de carne din bucățică de carne în timp ce mama Sevastiței II, Sevastița I, e tot bucățică de carne mai întâi pentru un Dorel, apoi pentru un Gigel, apoi pentru un Sorel, apoi pentru un Ninel care plimbă un Bemveu ursuleț „la forjă”, seara, printre corcodușii de pe alee. Nu se învață minte. Nu se predă. Și, dacă nu se predă, n-ai cum să rămâi corigent pe vară la materia asta numită viață.

Posac, bătrânul își rumegă amarul mormăit: „Am avut o fată. Acum am o fată care are o fată!”. Filosofic este: „viață prin partenogeneză”. Doar că moșul nu cunoaște cuvântul, nici măcar vecinii, care în lipsă de vocabular șușotesc de „flori” și de copii și de păcate. Prin ziare cochete cu fete și pagini numerotate dibaci care la trei, care la cinci, psihologi de ocazie, cu freză și brățară și studii și ștaif propun soluții. „Uite ce scrie aici, babo! Uite! Cică să nu-i primești înapoi, că le hrănești neputința! Cică ar trebui să-i lași să se descurce singuri. Că, altfel, nu pricep. Altfel nu cresc!”.

Tragicomic cu repetiție

Dar degeaba. Se frământă moșul, se frământă baba. Se frământă aluatul pentru cozonaci, mai trece un Paște, mai trece un Crăciun, mai vine o vară, pornesc din nou aspersoarele, gazonul s-a tuns, s-a uscat și din corcoduși au picat fructele rachiului, pute a putină și-a ghenă răsfrântă, Sevatița I s-a întors încondeiată de Ninel cu vinete la mâini și vinete la ochi, Ursulețul a scârțâit cu gust dulce-amărui pentru ultima oară pe alee și-acum Aurel, de la „Apa și Canal”, o plimbă pe Sevastița pe cadrul de la bicicletă în timp ce-o amăgește cu vată pe băț și floricele în caramel prin Herăstrău în timp ce Sevastița II crește, merge la școală, s-a unduit, s-a rotunjit și nu mai e pală de vânt.

Este pulbere și furtună, sunt zile în care nu le mai deosebești, mamă și fiică. „E prea devreme moșule, e prea devreme babo!”, îți vine s-o bați, îți vine s-o calci, îți vine să-i zdrobești prostia în mâini și s-o duci pe ultimul drum, pe calea cumințeniei. Dar gena, bat-o vina... Dar vremea, bat-o minunea și, în timp ce Sevastița I se ofilește, în cele din urmă, cum toate mușcatele se ofilesc, este timpul tragicomicului în redivivus.

Greu de născut III

Moșul face gută, moșul cade la pat, moșul moare în propria-i poșircă, îl duc la groapă, îl duc la capelă, îl duc la cavou, rămân muierile în coliba mahalalei și vine în cele din urmă și ziua. Ziua când cea mai tânără din stirpea tâmpeniei uterine zâmbește triumfător: „Mamă, buni, eu plec!”. „Unde pleci?”. „Mă duc la Sandu. Sandu e altfel. Sandu nu e nici Dorel, nici Gigel, nici Sorel, nici Ninel, nici Aurel. N-are cum. Sandu este Sandu!”.

Șușotesc vecinii pe scară de copii și flori și scări, și repetiție. Cântă taraful, se șterg cu spirt urmele de afișe de pe dulapul de furnir, se mărită Sevastița II. Și poți vedea, cu ochii minții, roata lumii și-a păcatului de când cu merele din Grădina Raiului cum se numără, în praful apusului, destinul nașterii Sevastiței III. Din țărână, din mormânt, se-aude, cu coadă, cu ploadă, că trebuia s-o fi bătut când a trebuit. Dar nu știm cine-a făcut-o. Nu știm cine trebuie s-o omoare preventiv.