Să fii șeful pompierilor într-un județ cum e Prahova, cu rafinării, depozite de carburanți și exploatări petroliere, nu-i chiar de ici de colo. Și să mai stai pe funcție și un sfert de veac. Un țărănuș de lângă Mizil, fost copil de trupă pe timpul Regelui, a ajuns „tatăl” pompierilor prahoveni

Despre salamandre se spune că au o legătură cu focul aproape mistică. Că preistorica reptilă nu se teme de pârjol și că supraviețuiește datorită acestuia. În fapt, banalul amfibian, care trăiește toată viața ascuns prin scorburi și trunchiuri de copac, părăsește lemnul doar când acesta ajunge ia foc. Până și Leonardo Da Vinci credea că biata șopârlă nu are organe interne și se hrănește direct cu flăcări, asemenea legendarilor dragoni. Există, însă, niște oameni cărora li se spune, simplu, „salamandre”. Inamicii numărul unu ai focului. La Ploiești trăiește un astfel de „exemplar” ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani. A stins peste o mie de incendii și a salvat multe, multe, vieți. „Salamandra” are gradul de colonel, poartă numele de Sebastian Ursoiu și a fost, un sfert de veac, șeful pompierilor din Prahova, județul cu cel mai mare risc de foc din țară. A stins și incendii mici, dar și uriașe. Uneori în mai bine de o zi de muncă, alteori în mai puțin de jumătate de oră. Acum e pensionar. Iar singura pază contra incendiilor o face în blocul său din centrul Ploieștiului. Are stingătorul lângă ușa de la apartament. Că, niciodată nu se știe...

Copil de trupă pe timpul Regelui Mihai

Putea să rămână un banal țăran semi-analfabet. Soarta a vrut, însă, altceva pentru bătrânul născut în 1933. „Mama avea două clase primare și era servitoare la un boier pe nume Perșu, de lângă Mizil. Nevastă-sa era nepoata lui Eminescu și frate-său, colonelul Gheorghe Eminescu, era comandantul unei unități de grăniceri. Mi s-a spus că el m-ar fi botezat, da’ nu știu sigur...”, își amintește bătrânul pompier. Când avea 13 ani, colonelul venit în vizită la soru-sa l-a văzut prin curte și a spus: „Mai am 23 de copii în grijă. Îl vreau și pe el”. În aceași zi din 1946 s-a înrolat copil de trupă și a plecat, cu o valijoară de lemn, la o unitate militară din Brăila care avea și o Școală Industrială. Aici i s-a fixat că trebuie să învețe meseria de mecanic-motorist. A terminat-o în 1951, la 17 ani: „Mama era bucuroasă, că mi se asigură un vitor”.

FOTO; La vârsta când alți copii se joacă, Sebastian Ursoiu a îmbrăcat haina militară

Locotenent la numai 20 de ani

Programul unui copil de trupă era așijderea cu al fiecărui soldat. „Făceam și pregătire militară, am fost și la trageri. Mâncam ce mâncau ostașii și ne îmbrăcam cu aceeași uniformă”, rememorează octogenarul. A prins și ținutele cu moletiere, bocanci și obiele: „Ciorapi am văzut doar când am ajuns la școala militară de ofițeri. Cu obielele, niște fășii de pânză, era o tehnică... Dacă nu le puneai bine pe picior, te juleau rău”. Soldățelul dimineața învăța meserie la atelier și după-amiaza mergea la școală. „După stingere citeam în WC, că era singurul loc în care ardea un bec. Așa am învățat carte!”, lăcrimează veteranul.

Imediat după absolvire s-a înrolat voluntar, că nu avea încă 18 ani, la Regimentul 2 Grăniceri, din Brăila. Și a fost inspirat că, având origine „sănătoasă”, comuniștii l-au trimis la Școala de Ofițeri a MAI. Din 2000 de candidați au intrat 1.200 și a fost avansat lcotenent în 1953, la numai 20 de ani.

La 16 ani, târâș pe granița cu sârbii

Dar, în 1956 când s-a reorganizat Armata, înainte de rebeliunea anti- comunistă din Ungaria, mai toți colegii săi au fost trimiși în rezervă. „În școală, unde rămăsesem ca instructor, din 40 de ofițeri am rămas doar cinci. Restul nu aveau studii și ori au plecat acasă, ori pe frontieră, pe fâșie, cu condiția să-și termine studiile”. Pe frontieră a ajuns și el, dar copil fiind, la numai 16 ani: „Era prin ’50, când cu conflictul cu Tito, pe granița cu Iugoslavia. Eram la Beba Veche, unde montam niște lansatoare de rachete. Am stat veo 30 de zile. Treceau mulți ilegal granița și declanșau sistemele de rachete, că erau legate cu niște sârme. Uneori mai porneau și de la animale...”. Aici a avut parte de prima aventură cazonă. „Am primit misiunea să recuperez un aparat foto montat de sârbi fix pe borna de «triplex confinius» - borna celor trei hotare, dintre noi, unguri și sârbi. M-am târât 120 de metri și l-am luat. Puteau să mă mitralieze, da’ n-a fost mare scofală”, bravează bătrâna cătană.

Învățat de comuniști cum să se poarte ca un șef

A mai avut un episod grăniceresc, în 1956, când a fost desemnat comandant al Dispozitivului de Închidere a Frontierei de la Episcopia Bihorului. Grănicerii maghiari, aflați în plină „anti-revoluție”, își părăsiseră posturile. „Ungurii erau răi... Mulți români am găsit omorâți în parcările din Oradea. Și nu cred că de ai noștri...”. Acolo a găsit-o și pe nevasta sa, o româncă refugiată la Videle, în timpul războiului: „Când s-a întors la Oradea n-a putut să intre în casa sa, că stăteau unguri în ea...”, oftează Sebastian Ursoiu. Au 62 de ani de căsnicie.

FOTO;„Salamandra” Sebastian Ursoiu, împreună cu ofi țerii de pompieri din sunbordinea sa (1980) 

Militar disciplinat a fost apreciat și, în 1960, a fost selecționat instructor pentru Gărzile Muncitorești, precursoarele celebrelor Gărzi Patriotice. Dar, după un an, aceste trupe para-militare s-au desfințat și s-a trezit la pompieri, pe o funcție de cadrist care ține evidența militarilor în termen și a cadrelor . N-a stat mult nici aici, că iar l-au dislocat, dar la București, unde a urmat o altă școală de „pregătire a cadrelor pentru promovare în funcții de conducere”. Venerabilul râde: „M-au antrenat să devin șef”.

Șef peste zona cu cel mai mare risc de incendii din țară

Destinul i-a aruncat iar o mână de ajutor. Urma să se întoarcă la hârțogăraie numai că, la absolvire, s-a întâlnit cu generalul Tatu, pe atunci comandantul trupelor de pompieri. „Când i-am spus ce funcție aveam m-a mutat imediat la «Operativă» și m-a numit locțiitor al Șefului de Stat Major pentru Operații din Regiunea Ploiești, care cuprindea județele Prahova, Buzău și Dâmbovița. Aveam idee cu ce se mănâncă. Învățasem în școală, doar practică n-aveam...”, e uimit și acum pompierul. Era o funcție uriașă. Din acel moment, 24 de ani, până a ieșit la pensie, a rămas în aceeași unitate. „De atunci încoace cred că un sfert din viață am dormit în cazarmă. Aveam în grijă rafinăriile: Astra, Brazi, Teleajen, Vega, 9 Mai și Câmpina! Era câte un incendiu în fiecare săptămână”. Din 1979 a devenit locotenent colonel și Șef de Stat Major.

26 de ore nedormite la marele foc de la Teleajen

Primul mare foc l-a înfruntat în 1976. „Am muncit la el 26 de ore! Am apelat atunci la un rezervist «stingător» - cum li spunea pe atunci – care avea o mare experiență de stingere a incendiilor cu produse petroliere, din timpul războiului”, își amintește colonelul de pompieri în retragere. Avusese loc o „erupție” la un rezervor din Teleajen. Apa aruncată de pompieri în interior ajunsese la punctul de fiebere și a erupt ca un vulcan. Flăcările din interiorul rezervorului ajunseseră afară și amenințau totul în jur. „Stingătorul” acela, un erou fără nume, le-a dat soluția: „A trebuit să decupăm, cu un electrod de un metru, o gaură în rezervor. Pe acolo am băgat «capul deversor » și am inundat totul cu spumogen”, îl iau transpirațiile și acum pe pompierul veteran. 26 de ore n-a dormit deloc. De atunci, nu doarme mai mult de două- trei ore pe noapte. E supărat: „Sunt nemulțumit că nu se revine la tradițiile avute. La relațiile dintre ofițerii activi și rezerviști. Nu mai e continuitate...”.

Băiatul lui Manea Mănescu a explodat pe dinăuntru!

La începutul anilor ’80, Paul Mănescu, feciorul lui Manea Mănescu, fostul premier comunist al lui Ceaușescu, a murit într-un incendiu. Și nu oricum, ci într-un mod înfiorător: „A fost un foc mare la Brazi. Băiatul lui Manea Mănescu era director adjunct acolo. Luase foc fabrica de cauciuc. Noi intervenisem și făcuserăm un covor de spumă peste flăcări. Mai rămăsese foarte puțin de stins. Dar el ne-a ignorat! N-a vrut să țină cont de ce îi spuseseră și a plecat peste covorul de spumogen. A alunecat, a căzut și covorul s-a spart... Produsul chimic s-a reaprins, el a inhalat gazele și a murit. A explodat, pur și simplu, pe interior”, povestește, înfrigurat, colenlul Sebastian Ursoiu. Nu în fiecare zi murea așa odrasla unui demnitar de prim rang. Conchide: „A fost singurul mort și asta pentru că nu a respectat indicațiile noastre. Era la cinci-șase metri de mine. A fost o moarte rapidă, dar dureroasă și urâtă”. Evident, a urmat o anchetă la sânge. Nimeni n-a fost pedepsit. Mortul a murit din vina sa.

FOTO: Să fi i șef peste pomierii dintr-un județ ca Prahova, pe timpul comuniștilor, era mare lucru

Catastrofa de la Brazi, evitată în numai 22 de minute

Experimentatul pompier nu vrea să nominalizeze un incendiu că ar fi fost cel mai mare. Zic că fiecare a avut particularitatea sa. Uneori contează mărimea, alteori poate fi mai mic, dar important e ce distrugeri poate produce. Spune că unul mai deosebit a fost la Combinatul Petrochimic Brazi, în 1979. Luaseră foc trei instalații de rafinare. „La patru dimineața m-au sunat și mi-au spus. Eu eram la comandă. Mi-a venit ideea să pun mașinile cu pulbere stingătoare cu azot pe laturile instalațiilor. Am lansat atacul concomitent, din patru părți, și s-a format un nor de pulbere care a înăbușit focul. A durat doar 22 de minute. Altfel, ieșea prăpăd mare...”, se zgribulește de teamă, și acum colonelul Ursoiu. E dezolat: „Acum văd că nu se mai practică, nu știu de ce… O fi scump, nu știu”. Ideea e că bătrânul stingător P250, cu pulbere, nu deteriorează imobilele cum o face apa: „Noi îl foloseam și la apartamentele de bloc care luau foc. Cei de dedesubt nu aveau atâtea pagube de la apă...”.

Inamicul celei mai mari invenții a omenirii

Pompierul veteran spune că într-un sfert de vac cât s-a ocupat de regiunea Poieștiului nu a avut decât opt pompieri morți la datorie: „La civili au mai fost, da’ ei interveneau primii, până ajungeam noi...”. Fostul copil de trupă de pe vremea Regelui Mihai e sfătos: „Focul e cel care arde în sobă. Acolo e controlat. Unde e necontrolat, se numește incendiu și face victime și pagube!”. Recunoaște că focul e cea mai importantă invenție a omului, dar și cea mai periculoasă: „Cu focul nu te joci! E mult prea periculos. Nu cred că-i place cuiva, prea mult, focul...”. Acum, bătrânul pompier se ocupă de prevenirea incendiilor în blocul său din centrul Poieștiului. La insistențele sale, toate cele 14 scări au pe paliere stingătoare de incendiu. Se îmbujorează: „Nu-s scumpe, dom’le...”.