Paul Popovici s-a născut la 21 iunie 1948, la Oradea, dar cea mai frumoasă perioadă a carierei de fotbalist și-a petrecut-o la UTA.

I-a plăcut mult fotbalul. Mai mult decât școala, după cum singur mărturisește. Bătea mingea de dimineața până seara, în cartierul orădean Reisz. Prima minge de fotbal a primit-o de la Iosif Barta, cel care a jucat, în perioada interbelică, la formația CAO. A fost vecin cu frații Băcuț, care au evoluat la ITA și cu arbitrul Alexandru Toth, astfel încât cunoștințele fotbalistice i-au fost servite natural, firesc. Dârz și tenace, le-a însușit rapid...

–Domnule Popovici, cum a fost întâlnirea cu fotbalul, într-un oraș de mare tradiție cum este Oradea?

–Am început fotbalul la vârsta de 8 ani, la Metalul Oradea, după care am plecat la Clubul Sportiv. De mic am fost prieten cu Attila Kun. Cu el aveam să vin la UTA în toamna lui ’70, la câteva zile după eliminarea lui Feyenoord. El juca la Blănuri Oradea, era mai mic cu un an decât mine, dar am evoluat împreună la Crișana, apoi la Crișul Oradea, viitoarea FC Bihor. Am retrogradat în ’66, dar am promovat în ’68 în Divizia A, după meciurile de baraj cu Steagul Roșu Brașov, Progresul București și Siderurgistul Galați. Exista o politică bună atunci la Crișul, pentru că se promovau tinerii. Li se dădea o șansă, indiferent de locul ocupat în clasament, dacă echipă retrograda sau nu reușea să promoveze.

–Apoi ați bătut la porțile echipei UTA, care era de două ori campioană, consecutiv, atunci...

–În 1970, după primele șapte etape, jucate la Crișul, a venit după mine Panici, conducătorul de la UTA. Dorea să ma aducă la Arad. Coco Dumitrescu, antrenorul care tăia și spânzura, asculta numai de el. Am discutat cu Panici chiar la Oradea, după ce m-a văzut într-un meci în care am și marcat. Inițial nu am vrut să plec, deoarece îmi plăcea acasă. Am refuzat înainte oferte de la Steaua București sau Farul Constanța.

 

„Când am venit la Arad am primit locuință!”

–Au fost grele negocierile?

–Nu, au fost condiții bune. Am primit locuință și am vorbit și pentru Kun. Și el a vrut să vină cu mine la UTA. Pe vremea aceea se puteau legitima doi jucători de la o altă echipă, fără acordul clubului de care aparțineau. L-au transferat și pe Kun. UTA era o mare campioană. Ne-am gândit că ar fi un pas înainte pentru noi.

–Cum a decurs acomodarea? Nu mulți fotbaliști au rămas, titulari, ani de zile la Arad.

–Chiar a doua zi, a venit președintele de la Oradea și a stat de vorbă cu noi într-un restaurant vis-a-vis de Astoria. A încercat să ne întoarcă de la UTA. Ce m-a impresionat a fost faptul că, în restaurant erau vreo zece, cinsprezece oameni în vârstă, care auzind discuția au venit la noi la masă și ne-au spus să rămânem, că suntem băieți tineri, de valoare și că publicul ne va sprijini. Eram atunci în naționala olimpică a României.

–Ce vă amintiți despre debutul în culorile alb-roșii?

–Ne-am antrenat, iar în tur nu am jucat. Am debutat abia în februarie, cu U Cluj într-un meci din Cupa României, iar în campionat cu Rapid. Fierbeam de nerăbdare să joc. Puteam să luăm al treilea titlu, dar am pierdut cu CFR Timișoara, care a și retrogradat, apoi cu Dinamo, astfel că am căzut pe locul patru.

 

„Am refuzat blaturile și am făcut-o pe Dinamo campioană!”

–Și în stagiunea următoare ați avut un parcurs excelent. Mulți dintre foștii dvs. Colegi spuneau că se putea obține ușor încă un titlu de campioană. Așa a fost?

–Sezonul următor, ’71-’72, l-am început foarte bine. Echipa mergea ceas. Băteam și mai făceam câte-un egal. Am pierdut în ultima etapă din tur la Bacău, cu 4-2, după ce am condus la pauză cu 2-1. Pe noi nu ne-a bătut nimeni când am condus la pauză. Era un noroi până la gleznă. Și așa, am terminat turul la trei puncte de Bacău și la patru de FC Argeș. Dar, stupoare! În ianuarie, Panici și-a dat demisia! A intrat în vestiar, când noi aveam antrenament și ne-a spus: băieți, îmi pare rău, dar plec. Nu veți lua titlul în acest an. Va câștiga FC Argeș! Așa a și fost...

–Nu v-au descumpănit acele afirmații?

–Am încercat să ne vedem de fotbal. Panici ținea foarte mult la noi. La Pitești erau Halagian antrenor și Puiu Rapaport, în conducere, oameni cu influență. Ne-au furat și arbitri. Otto Anderco l-a eliminat pe Both, într-un meci deși erau amândoi din Satu Mare, însă trebuia să fim opriți, să pierdem. Bun fotbalist a fost și Both. El l-a înlocuit pe Florian Dumitrescu. A urmat un sezon mai slab pentru noi, în care am terminat abia pe locul nouă. Dar, în penultima etapă din campionatul’72-’73 i-am bătut pe cei de la Universitatea Craiova cu 1-0 și am primit nota 10 în Sportul, împreună cu Schepp. Atunci am făcut-o pe Dinamo campioană.

Cum a plecat de la UTA

În sezonul ’73-’74 au început problemele. Spre finalul campionatului, am pierdut un meci la Iași. Ei au venit să ne propună bani, mie și lui Kun, înainte de meci. Dacă nu câștigau, erau retrogradați. Am spus că nu facem așa ceva, am refuzat să vindem meciul. Am condus cu 1-0 la pauză și atunci au venit la alți doi jucători, care au acceptat! Am pierdut cu 4-1 și a scăpat Poli Iași, iar noi am ratat prezența în cupele europene. Conducerea a venit la mine și la Kun, să ne acuze că am vândut meciul. știind că am fost cinstiți, ne-an dus la partid să spunem adevărul. După aceea ne-a bătut și CFR Cluj acasă cu 2-1. Eram în cameră cu Domide și Kun, care avea probleme stomacale. Brosovszky avea glezna umflată, încă de la Iași. Domnea o atmosferă de suspiciune, auzisem că se vorbea despre faptul că vom da meciul. Broși a spus că nu joacă, fiind și accidentat. Dacă vrei să vinzi un meci joci, nu stai pe margine. Apoi, un conducător ajuns la UTA de undeva de la țară, Babău îl chema, a incitat spectatorii și a anunțat la microfon că Brosovszky și Kun refuză să joace, iar federația a interpretat altfel și a vrut să-i suspende doi ani. Sigur că, ulterior, s-a revenit asupra deciziei, dar ne-am hotărât, împreună cu Attila Kun, să ne întoarcem la Oradea. Am învins la Poli Timișoara cu 3-1, în ultima etapă, dar n-a mai contat. În vara lui ’74 am plecat de la UTA.

Despre primăvara europeană, la UTA...

„În toamna lui ’71, am învins Austria Salzburg cu 4-1 și ne-am asigurat calificarea încă din tur, deși am pierdut cu 3-1 pe terenul lor.

Când au venit polonezii de la Zaglebie Walbrzych, după ce am făcut 1-1 la ei, printr-un gol înscris de Brosovszky din foarfecă. I-am urmărit la antrenamentul dinaintea returului. Așa-i batem pe ăștia, că sunt echipă de fabrică, ne-am spus. Abia i-am bătut cu 2-1, iar ei au avut bară în prelungiri și la 2-2 se calificau. Aveau un blond pe extremă care n-a mișcat în meciul tur, dar l-a Arad n-am putut să-l prind.

Le-am dat 3-0 celor de la Vitoria Setubal, la Arad, după un meci în care UTA a jucat fantastic. În Portugalia ne-au băgat în careu, dar au reușit doar un 1-0. Mendez a înscris cu șpițul, de la 16 metri.

A urmat pauza de iarnă și sferturile de finală ale Cupei UEFA, cu Tottenham Hotspur. Ei erau în plin campionat, noi veneam după trei luni de pauză. Duminică am jucat la Drăgășani, în Cupa României, iar marți, la Arad, cu Tottenham. Nu ni s-a aprobat amânarea partidei din competiția internă. Coco Dumitrescu a vrut să jucăm câteva meciuri în Spania și în Olanda. Nu ni s-a aprobat decât un turneu în Algeria, unde am jucat pe nisip. Am pierdut pe teren propriu cu 2-0, deși am avut multe ocazii, nu câteva. Ei cum ne-au prins, ne-au taxat.

Ne-am dus la Londra cu gândul că nu avem ce pierde. Domide a deschis scorul, mai erau vreo 15 minute, Kun a săltat o minge, a rămas singur cu Jennings și a înscris, dar arbitrul a acordat fault, după câteva secunde. S-a terminat 1-1, după ce am primit un gol din offside.”

De ce a jucat fundaș stânga?

„Aveam o ambiție mare. Dacă eram puțin mai înalt eram portar. Am și apărat la FC Bihor, într-un meci cu Sportul Studențesc. Am jucat și atacant. În ’62, la juniori, i-am spus antrenorului să mă bage vârf, într-un meci decisiv în campionat. Ne conducea Victoria Carei cu 2-0. Am înscris din lovitură liberă, am învins cu 3-2 și am luat titlul la acea categorie de vârstă.

Copil fiind, m-a întrebat antrenorul Francisc Ronnay, la o selecție: cu dreptul știi să dai? Da. Cu capul? Da. Cu stângul? Nu. Atunci dai numai cu stângul! Așa mi-am perfecționat piciorul stâng și am ajuns fundaș stânga”, rememoreză fosta glorie a „Bătrânei Doamne”.