Luni, 7 mai, anunțată din vreme și cu ropot de tobe publicitare, ca să poată deveni un eveniment mediatic, a avut loc la Cotroceni o nouă intervenție a lui Klaus Iohannis împotriva guvernării PSD.

Motivele s-au vrut a fi îngrijorările față de execuția bugetară pe primul trimestru al anului 2018.

Intervenția a îmbrăcat, ca de obicei, forma unui text scris de alții și citit de Klaus Iohannis, cu efortul, deja specific personalității sale, de a pune accente interpretative, multe dintre ele alese aiurea. De aici, impresia de roată de căruță care merge hîchîc prin gropi în strigătul căruțașului către boul care o ia spre Cea în loc de Hăis. Nu e prima dată cînd Klaus Iohannis dezvăluie efortul supraomenesc de a încălzi un text rece printr-o interpretare actoricească.

Și nu e prima dată cînd rezultatul a fost un soi de apă de ploaie, servită drept ciorbă de pește. Atît în campania electorală, cît și după, Klaus Iohannis ne-a dovedit că n-are pic de talent în materie de politică. Care politică înseamnă, înainte de toate, teatrul implicării sufletești în tot ceea ce faci, al firescului în orice acțiune publică, deși nu de puține ori e vorba de o regie atent pusă la cale. Klaus Iohannis n-a înțeles – și chiar dacă ar fi înțeles mare lucru nu i-ar fi ieșit – că încălzirea textului, pentru a înflăcăra mulțimile, întruchipate fie de un auditoriu, fie de participanții la un miting, presupune în chip necesar asumarea sufletească a celor citite, dar mai ales a celor spuse. Chiar dacă înainte de a fi rostit în public, textul e citit și poate chiar stilizat de Klaus Ioannis, impresia definitorie rămîne cea de depărtare uriaşă între cel care a întocmit textul și cel care îl citește. E o impresie catastrofală pentru un politician, deoarece pare că acesta întreprinde ceva nu pentru că așa i-a dictat personalitatea, ci pentru că așa i-au dictat consilierii. Și el, pentru a le da satisfacție, deși n-are nici un chef, iese la televizor și citește textul scris de acești consilieri, străduinduse chiar să le respecte și indicațiile de regie.

Declarația de presă s-a încheiat cu o nouă solicitare adresată premierului Viorica Dăncilă de a demisiona și cu o nouă acuzație adusă Guvernării PSD că îndreaptă țara spre dezastru. Deși a fost vorba de un atac al Președinției la adresa Guvernului și a majorității parlamentare, deși s-a cerut din nou demisia Vioricăi Dăncilă, deși declarația s-a vrut un semnal de alarmă privind riscul dezechilibrului bugetar, intervenția de luni seara n-a rupt gura tîrgului mediatic. Cu excepția Realitatea tv, televiziune finanțată de statul român prin înalta protecție de la Cotroceni, site-urile și televiziunile de știri s-au mulțumit să trateze declarația ca un fapt oarecare. N-au lipsit desigur titlurile deja tradiționale în presa românească tot mai obosită, gen Președintele sare la gîtul PSD, Război între palate.

Intervenția s-a vrut un eveniment.

Adevăratul eveniment îl constituie însă firavul impact mediatic.

Unii, dintre puținii atenți la războiul dintre Klaus Iohannis și PSD, declanșat după Scandalul Ambasadei, au încercat să explice eșecul vizibil al Operațiunii, prin acapararea atenției mediatice de spectacolul cu mici, pariuri și bere din curtea PSD, pus la cale de Liviu Dragnea. Dar tocmai această explicație ne ajută să înțelegem cauzele impactului mediocru al acțiunii de la Cotroceni. Acțiunea pusă la cale de Liviu Dragnea a avut toate ingredientele necesare unui eveniment mediatic în România opiniei publice moarte după spectacolele de iarmaroc. Nu e de ici de colea, într-o țară maidanizată, să vezi la televizor ditamai liderul de partid și președintele Camerei Deputaților, dînd curs unui pariu de jucător de table, bînd bere și mîncînd mici, în curtea principalului partid politic. Prin comparație cu acest spectacol mediatic, citirea unui text de către președintele Klaus Iohanis, închinat în întregime execuției bugetare, nu poate fi altceva, decît o sesiune de comunicări la Academie față de o chelfăneală de cumetre de pe maidan.

Cu intervenția de luni ne aflăm în fața unui fenomen politic. Klaus Iohannis a decis de ceva timp să renunțe la ipostaza de președinte spectator pentru cea de președinte jucător. Din acest punct de vedere, seria de acțiuni împotriva PSD, declanșate după scandalul cu ambasada, a fost pentru mulți analiști prilejul de a-l compara pe Klaus Iohannis cu Traian Băsescu. Nici nu se compară! s-ar putea spune cînd îl raportăm pe Traian Băsescu la Klaus Iohannis. Traian Băsescu e un actor mediatic înăscut. Klaus Iohannis nare din acest punct de vedere pic de talent. Și tocmai aici stă explicația catastrofei întruchipate de asumarea ipostazei de președinte jucător. O regulă a oricărei personalități, nu numai din politică, dar și din publicistică, din arte sau din spectacolul de cancan cere ca felul de a fi în public să corespundă perfect felului de a fi al unei personalități. Klaus Iohannis a cîștigat alegerile și s-a manifestat pînă acum în acest mandat ca un altfel de președinte decît Traian Băsescu, ba chiar și decît ceilalți doi președinți anteriori, Ion Iliescu și Emil Constantinescu:

Un președinte despre care în orice moment se poate spune că tace și face.

După scandalul cu Ambasada, Klaus Ioannis lasă tot mai mult impresia că vrea să fie un președinte care nici nu tace și nici nu face. Într-adevăr, una dintre armele președintelui rămîne vorba spusă întregului popor. Pentru asta îți trebuie însă talent de actor mediatic. Traian Băsescu a fost și este unul dintre cei mai buni actori mediatici din politica românească postdecembristă. Asta, deoarece Traian Băsescu are din naștere talent de actor mediatic. Și dacă ai talent întrun fel de a fi, ar fi o prostie să nu-l folosești. O prostie este însă să încerci să fii altceva decît ceea ce-ţi permite talentul. Ipostaza de pînă acum – cea de președinte care intervine rar în public – și atunci doar pentru a anunța o decizie importantă sau pentru a o explica, fără prea multă vorbărie, a fost eficientă. La început, ea a contrariat. După care, văzînd că e vorba de un stil de a fi președinte, ipostaza asta a avut succes în România pusă pe flecărit. Se presupunea în cazul unor controverse publice refuzate de președinte că la Cotroceni există un punct de vedere. Și fiecare presupunea că e punctul său de vedere. Din motive care ne scapă, Klaus Iohannis a decis să iasă din această tăcere și să intre în bătălia mediatică.

Deși fiind vorba de o ruptură stridentă în logica personalității, pînă la urmă noua ipostază poate deveni de succes dacă ea mărturisește un talent pînă acum ascuns. Altfel spus, deși a preferat să tacă pînă acum, Klaus Iohannis ar putea avea succes dovedindu-ne prin prestația mediatică de excepție că nu și-a folosit din calcul talentul de actor mediatic.

Intervenția de luni seara e însă o strălucită dovadă că președintele e o ciubotă, una cu talpa desprinsă, în materie de prestație mediatică. Las la o parte că, spre deosebire de Traian Băsescu, Klaus Iohannis nu știe să regizeze spectacole mediatice firești, care să pară naturale și nu ticluite în scopuri electorale. Conținutul e însă provocator de dureri de dinți atroce nu numai auzit, dar și citit. Alături de formulări gen procedura privind deviația semnificativă a deficitului bugetar, textul dă peste margini de clișee anti-PSD nesărate și, mai ales, tocite de atîta folosire de către liderii Opoziției, de publicațiile anti-PSD, de Tefeliștii din stradă. Am remarcat folosirea abuzivă a cuvintelor trist, tristă, ceea ce m-a dus cu gîndul la vulgaritatea cu chestia aia tristă. Altfel spus, că întreaga declarație a fost o chestie de aia tristă.