Salut decizia guvernului de a decreta o zi de doliu național în memoria Majestății Sale Regina Ana.
Este un semn de respect pe care statul îl datorează acestei familii care ne-a dominat visele timp de peste o jumătate de veac, deși nu a avut niciodată puterea de a ne influența și realitatea de zi cu zi. Este, de asemenea, prima jumătate din prețul de durere care cred că i se cuvine din partea noastră acestui cuplu exemplar.
Sunt patetic, pentru că, așa cum am mai recunoscut în paginile acestui ziar, am crescut regalist. Nu monarhist. Distincția dintre cele două cuvinte – ce par sinonime – îmi permit să v-o prezint. Nu am nici cel mai mic dubiu că România ar fi arătat altfel în multe domenii dacă monarhia ar fi fost reinstaurată imediat după Revoluție. Ăsta e visul care va fi pe jumătate înmormântat pe 13 august. Și drapelul trebuie să fie în bernă pentru el. Regalistul și monarhistul se despart din acest moment, al reinstalării Regelui Mihai pe tron.
Regalistul știe că Regele Mihai avea înțelepciunea de a reface unele instituții ale statului după modelul funcțional ai anilor de glorie ai României. Ar fi avut lângă el și o femeie care ar fi impus un model de simplitate și modestie. Dar știe și că acest vis s-ar fi încheiat odată cu viața celor doi.
Monarhistul crede că toate elementele - apărute în ultimii 20 de ani – care se interpun între el și Casa Regală nu ar fi fost aceleași, dacă Regele era la cârma țării și nu doar șeful unei instituții care-și caută seva la rădăcinile Puterii republicane. Nu apărea actorul care-i încaieră pe susținători, prinții nu se mai murdăreau în sforării de alcov, prințesele nu mai adăpau cu bere cowboys însetați de sânge de cocoș.
Nu cred. Exemplele altor monarhii europene îmi arată că și casa noastră regală ar fi căzut oricum în frivolitatea care le-a transformat în simple accesorii ale unor state careși văd de drumul lor. Nu văd bucuria de a fi condus de câteva luni încoace – când Custodia Coroanei a devenit efectivă, din cauza stării de sănătate a Regelui – de o pasionată de fitness, de un actor mediocru sau de un tânăr pasionat de biciclete și bicicliste. Chiar dacă numele ar fi fost altele - poate unele personaje erau mai acceptabile decât altele - trebuie să recunoaștem că prinții zilelor noastre excelează, oriunde în lume, prin siluetele cumnatelor sau chefuri cazone. De ce la noi ar fi fost altfel?
Cuplul Ana și Mihai au fost un exemplu tocmai pentru că erau printre ultimii care respectau eticheta, credeau în prestanța unui monarh. În avalanșa de hipsterism și frivolitate care a înăbușit marile monarhii, ei păreau decupați dintr-o pagină de istorie și păstrați intacți.
Cu doi oameni de acest calibru, revenirea sistemului – pe care- l tot blamăm de 26 de ani – ar fi fost mai lungă sau chiar imposibilă, după șocul Revoluției. Dar, după predarea Custodiei, se impuneau alegeri democratice, șocul ar fi fost dur. Nu știu dacă mai dur decât pare acum lupta cu părțile osificate ale ”sistemului”. Nimeni nu poate anticipa lupta care s-ar fi dat acum. Pe scurt, Ana și Mihai sunt două exemple umane, două șanse pe care România le-a avut la îndemână și nu le-a valorificat. Cred sincer că amândoi ar fi putut schimba ceva pentru România și că nu i-am lăsat să o facă.
De aceea moartea unui vis pe care nu ne-am bătut capul să-l realizăm merită o zi de doliu. Să fie o zi în care să nu plângem, dar să medităm.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
