Mihai I - de la regele în pantaloni scurți la modelul demnității, via salvatorul României

Regele Mihai, ultimul șef de stat din perioada celui deal Doilea Război Mondial și monarhul României în două perioade distincte, s-a stins marți, 5 decembrie, în Elveția, departe de tumultul scenei noastre politice. Odată cu el s-au prăbușit, pe ici, pe colo, și zidurile zdrențuite ale decenței.

Se scrie și se vorbește pe repede înainte, reverențios sau coclit, se vântură istoriile și manualele, se calculează, febril, pensii și indemnizații regale, sunt luate la bani mărunți castelele, palatele, iubirile și moștenirile, se lipesc etichete și se fac pariuri. V-am obosit deja?

Aveți dreptate. Ce sens are să vulgarizăm un eveniment istoric vorbind despre propunerea Gabrielei Firea de a reboteza Piața Victoriei cu numele lui Mihai? Bine măcar că și-a amânat PSD-ul mitingurile! Uite că și fizic absent, ultimul rege al României îi mai unește, cât de cât, pe români, îi îndepărtează, părintește, de borcanul lipicios al intereselor.

Ce ne rămâne după aproape un veac trăit al unui Om? Desigur, o poveste. Un scenariu spart în milioane de versiuni, reinventat, reinterpretat și așezat, în funcție de vechi sau noi contexte, în cărți și în articole, în zbaterea amăgitoare a sticlei TV, dar, mai ales, în inimi. Pentru că fiecare dintre noi am construit o poveste a României din care Regele Mihai n-are cum să lipsească.

Cornulețe cu untură și umplutură cu gem. Rețeta tradițională, un desert care a bucurat multe generații

Guvern Trump. Pe cine a ales pentru roluri cheie: Elon Musk, Vivek Ramaswamy, Marco Rubio. Cine va conduce CIA și noul ambasador în Israel

Povestea mea, ițită în buhăita jumătate de secol a comunismului, a început prost. Sau mai degrabă nuanțat. Am învățat că un partid alcătuit din câteva sute de membri, hăituit de imperialiști - netrebnicii tari ai acelor vremuri - a răsturnat, fabulos, hitlerismul, a anulat crima și violul, suferința, umilința și foamea, oferind românilor o viață nouă mai bună, plăsmuită din egalități albe, aliniate unui model superior din Est. N-am înțeles prea bine cum a trădat regele atunci, nici cum a fost trădat de Occident, nici măcar de ce a deschis frontul în Moldova, să intre peste noi rușii, să ne „salveze”. A fost Antonescu un criminal de război sau un erou?

Astfel de nedumeriri, împletite definitiv cu destinul lui Mihai I, așadar și cu al nostru, recunosc că nu mi s-au limpezit total nici măcar astăzi. Dimpotrivă! Din corpul suculent al acelor întrebări s-au desprins, întărindu-se, altele. Rezista Armata Română pe linia Nămoloasa cât să ne fandosim acum cu o onoare mai puțin știrbită? Cum ar fi tratat rușii cu Antonescu - un militar, un bărbat? Sau n-ar fi tratat? Am fi ieșit mai puțin șifonați din cleștele bolșevic sau am fi fost spulberați pe veci? A luat Regele Mihai cea mai bună decizie atunci când, ajutat de o mână de ofițeri, l-a arestat pe mareșal, oferindu-l plocon rușilor, morții? A salvat, astfel, România?

Scenariile și întrebările rămân la fel de flexibile precum miturile. Certe sunt doar faptele, documentele, cronicile, fotografiile și toate mărturiile scrise ale acelor timpuri care au creat trecutul, prezentul și, poate, o fărâmă din viitorul nostru. Ele ne prezintă mai întâi, în secvențe emoționante, un rege-copil, în pantaloni scurți, căruia la doar șase ani i s-au pus pe umerii firavi sceptrul și soarta României, pentru a decide alții în locul său. Între 1927 și 1930, Mihai a jucat, simbolic, rolul monarhului. Până la noua ani, copilulrege își întreba, probabil, guvernanta când poate ieși o dată din copilărie pentru a participa la ședințele regenței. Nici n-a apucat să se obișnuiască bine cu rolul, că năbădăiosul său tată, Carol al II-lea, l-a răsturnat de pe tron, inventându- i, la schimb, un titlu de voievod.

N-a fost să fie atunci și n-avea să fie nici a doua oară, între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947, când Mihai I era deja un tânăr bărbat. Și nu pentru că regele n-ar fi avut curaj, nu!, ci pentru că jocurile erau făcute din nou de alții, mai puternici, mai cruzi, mai abili. Forțat să abdice, Mihai - fiul care a spus cândva că a avut tată atunci când avea mai mare nevoie de mamă și mamă atunci când avea nevoie de tată - , a rămas, pentru totdeauna, orfan și de țară, și de popor.

Demnitatea, însă, n-a putut să i-o răpească nimeni. Poate și pentru că demnitatea încolțește și crește, de cele mai multe ori, dintr-o prea mare suferință.