Există momente în viaţă când vrei să dansezi pe stradă, să cânţi, să te bucuri de fulgii de nea, de copii, de baloane, de tine. Este perfect adevărat că puţini au acest curaj.

De ce? E simplu. Ar fi etichetaţi drept nebuni de ceilalţi care se cred sănătoşi. Dar am învăţat de-a lungul timpului că dacă încerci să-i mulţumeşti pe toţi vei uita întotdeauna de tine. Preţul mi s-a părut prea mare, aşa că am refuzat să-l plătesc. Ce contează cum interpretează fiecare viaţa ta? Ce contează ce cred ceilalţi despre tine? Niciun om nu seamănă cu altul după cum niciun fulg de nea nu seamănă cu un frate al lui. Viaţa ta e doar a ta. Nu se potriveşte altora. Alegerile noastre sunt cele care ne definesc. Ele ne arată la momentul acum cine suntem, de ce şi mai ales unde suntem. Cât timp perna pe care dorm îmi oferă acest confort am conştiinţa curată. Dacă dimineaţa, când aş deschide ochii, gândurile negre, faptele rele şi vorbele urâte ar lăsa urme pe albul ei atunci mi-ar fi clar că alegerile mele nu au fost corecte. Astfel că am ales să fiu eu însămi indiferent de obstacolele pe care le întâlnesc în drumul meu. Am ales să cânt pe stradă, dacă aşa am simţit. Am ales să scriu despre oameni frumoşi, ambiţioşi, care vor să demonstreze lumii că se poate şi altfel decât făcând rău celor din jur, se poate şi altfel decât vorbindu-i pe alţii pe la colţuri, se poate şi altfel decât călcând pe cadavre, folosindu-ne de spiritul aşa-zis competitiv ce nu a făcut altceva decât să ne transforme în roboţi. Am ales să nu scriu despre realizările mărunte ale vedetelor de carton ale momentului. Nu eşti cu nimic mai presus decât cel în care vrei să dai cu piatra din simplul motiv că nu ai trăit viaţa lui. Nu poţi judeca pe nimeni pentru că nu-i cunoşti cu adevărat problemele şi nu şti ce decizii a fost nevoit să ia.

Am căştile şi telefonul cu mine tot timpul şi dacă ceea ce ascult rezonează cu mine, şi de obicei se întâmplă asta, cânt. Acum aproape nouă ani, nu-mi vine să cred că au trecut atâţia, acest fel de a fi al meu mi-a dăruit un prieten. Mare. Şi la propriu, şi la figurat. Mergeam către redacţie şi în autobuzul în care am urcat nu era lume multă. La radio a început o melodie pe care sufletul meu o ştia bine. Emoţia m-a cuprins în braţele ei şi am început să cânt. La doi paşi de mine, pe scaun, un tânăr cu pielea de abanos, pe cât de fioros pe atât de sufletist, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus că locul de lângă el s-a eliberat. Deci mă puteam aşeza dacă voiam. Am intrat în vorbă şi am aflat că este profesor de engleză, este nigerian, pictor, are o diplomă în microbiologie şi că se numeşte Kingsley Chibuzor Nwabia. Dacă nu îl cunoşti şi doar treci pe lângă el, ai sentimentul că abia a terminat de bătut vreo zece indivizi undeva după colţ şi te temi să nu cumva să ţi se întâmple la fel. Are aproape doi metri, este impunător, dar cald şi luminos. Era un suflet tot. Mi-a spus că a fost impresionat de faptul că într-un autobuz cu oameni morţi a urcat şi cineva viu. Se referea la mine. Era uimit că începusem să cânt mai devreme. Elegantă, aranjată, cred că purtam tocuri pe atunci şi cu siguranţă aveam câteva kilograme mai puţin, îmi dau seama cum am părut în ochii lui Kingsley. Cert a fost că am devenit prieteni. Într-o ţară pe care nu o cunoştea, dar pe care a adoptat-o imediat, Kingsley s-a descurcat de minune. Plus că ştie mai bine istoria României decât mulţi români, iubeşte tot ce înseamnă tradiţie, mai mult decât o fac unii dintre noi şi când timpul îi prisoseşte ia toate galeriile de artă la pas mereu ca să mai înveţe câte ceva. Câţi dintre noi facem asta?

Mi-a povestit cum a ajuns să accepte discriminarea ca un mod de viaţă şi că acum nu-l mai deranjează atât de mult. „Discriminarea pe care am simţit-o pe pielea mea aici în România am experimentat-o din partea celor în vârstă, care, deşi văd un loc liber lângă mine, preferă să stea în picioare decât să accepte să se aşeze. Aşa că de multe ori prefer să stau eu în picioare când merg cu autobuzul. M-am aşezat o dată lângă un domn în vârstă care s-a uitat la mine, apoi s-a ridicat şi s-a mutat pe un scaun mai în faţă, departe de mine. Eram proaspăt spălat, miroseam a colonie, aşa că nu era nimic în neregulă cu mine. Cred că nu era vorba nici de personalitatea mea, era doar viaţă”, îşi aminteşte Kingsley despre acel moment. M-am gândit cum aș fi reacționat eu dacă aș fi trecut prin ce a trecut el. Nici acum nu știu. În ciuda tuturor greutăţilor, sprijinit de prieteni, mai mulţi decât am putut vreodată număra, Kingsley este atât de iubit de copiii pe care îi învaţă engleză încât m-am întrebat mereu ce magie foloseşte.

Ai nevoie de doar câteva minute ca să remarci, să admiri, să iubeşti spiritul lui, umanitatea lui, bunătatea, sfătoşenia acestui păstrător de legi şi datini. Ştiam că e pictor, dar abia când a reuşit, în ciuda tuturor greutăţilor, să aibă prima expoziţie, am înţeles ce-l face unic. Picturile sale impresionează prin unicitatea tehnicii și personalitatea culorilor pe care le folosește. A avut o expoziţie dedicată femeii, și numai, şi am remarcat atunci bucuria cu care pictează având acest subiect. El vede femeia ca fiind puternică, doar ea este cea care are privilegiul de a da viaţă! Femeia din tablourile lui este frumoasă, plânge, suferă, dar atunci când se simte iubită încrederea în ea creşte semnificativ. Femeia lui simte pregnant sentimente precum nesiguranţa, grija pentru un lucru, indignarea, inutilitatea, neîncrederea, confuzia. Femeia îşi doreşte înţelegere, respect, devotament, încredere în sine, admiraţie.

Kingsley Nwabia, pictorul acesta plin de energie, vesel mereu, visător şi pământean totodată, rafinat şi direct, vorbeşte inimii și a încercat să arate prin lucrările sale ce diferită poate fi viaţa şi cum depinde ea de locul în care te afli, de mentalitatea oamenilor pe care îi întâlneşti. Şi mai ales cum să reuşeşti în ciuda gurilor rele care îţi spun cum să-ţi trăieşti viaţa. El a curs mai departe de oamenii care îi puneau bête în roate şi a reuşit să ajungă acolo unde înainte doar visa. La 37 de ani, Kingsley Chibuzor Nwabia a avut nenumărate expoziții personale și a lansat câteva cărți pentru copii. În aceşti aproape nouă ani de la întâlnirea noastră nu am contenit să-l admir pentru toate realizarile lui. Am fost la toate expoziţiile şi lansările lui de carte şi de fiecare dată m-a impresionat iubirea pe care o citesc în ochii celor din viaţa lui de aici, din România. La una dintre lansări am vorbit mai mult de jumătate de oră despre el, fără să mă opresc. Aşa mi-am dat seama câte ştiu despre el. Nu poţi rămâne indiferent faţă de toate reuşitele sale ca om şi artist. De când s-a stabilit în aici, pe lângă activităţile pe care le are cu copii prin intermediul AIESEC, artistul colaborează şi cu Ambasada Nigeriei în România. În 2008 a câștigat premiul al treilea la expoziția Crucii Roșii organizată la Haga în Olanda, expoziție ce a avut ca scop strângerea de fonduri pentru activitățile de ajutorare a victimelor de război din întreaga lume.

Arta lui Kingsley prezintă un amestec de teme africane și europene, lucrările lui fiind preponderent în ulei, dar și în cărbune. Familia sa este una obişnuită, are patru fraţi şi două surori, iar copilăria a însemnat suficient de multe ca să le ţină minte. Pe lângă faptul că alerga, se juca, se lua la harţă cu fraţii săi, Kingsley învăţa foarte bine, ceea ce a dus la un studiu serios şi o diplomă în microbiologie, dar şi la întâlnirea cu cei de AIESEC. Datorită lor a ajuns în România.

El ajută copiii să converseze şi să capete încredere în ei, se joacă, dar mai ales... le spune poveşti. A început într-o zi, când, pentru a putea avea linişte în clasă, căci toţi voiau ba să-l tragă de păr, ba cine mai ştie ce, a început să le spună o poveste din Nigeria. Pentru că le-a plăcut, a continuat să facă acest lucru în fiecare zi până a ajuns la fundul sacului. Atunci şi-a sunat mama în Nigeria şi i-a spus: „Mamă, mai ţii minte poveştile pe care mi le-ai spus când eram mic, dar eram mult prea agitat să le ascult? Ei bine, am nevoie să mi le spui acum”. Astfel, un prieten l-a sfătuit să le şi aştearnă pe hârtie, să le ilustreze şi să scoată o carte. Ceea ce Kingsley Chibuzor Nwabia a şi realizat.

În Africa, poveştile nu sunt spuse oricum. În primul rând este nevoie de un foc mare, în jurul căruia să se strângă toţi copiii din sat, de luna plină şi mai ales de... o bunică. În Africa, în special în Nigeria, bătrânii sunt foarte respectaţi, iar copiii sunt ascultători, pentru că la cea mai mică greşeală capătă o bătaie aidoma celei primite de Nică al lui Ştefan al Petrii când nu citea cum trebuie ceaslovul... Poveştile pe care Kingsley le-a aşternut în cărţile sale sunt pline de înţelepciune, unele dintre ele sunt incredibil de asemănătoare cu cele din folclorul românesc, dar înţelepciunea pesemne se păstrează în memoria tuturor popoarelor indiferent de culoarea pielii, de credinţă sau locul pe Pământ.

Când face un lucru, indiferent că scrie sau pictează, Kingsley o face cu tot sufletul. În periplul său prin lume, Kingsley a vizitat multe ţări, ajungând şi în Polonia. „Am vizitat bisericile de acolo şi am văzut minunatele picturi care dau valoare estetică acestora. Lucrând pentru AIESEC, am învăţat să gândesc global şi să acţionez local, aşa că mi-am spus de ce să nu am şi eu picturi frumoase în biserica mea. Când m-am întors în ţara mea am realizat primele trei tablouri pentru biserică. Erau tipice, Fecioara Maria cu pruncul Iisus în braţe, faptul că Iisus avea ochii albaştri şi părul blond, buze roz m-a deranjat puţin, dar am trecut peste. Singura diferenţă era că am pictat lângă ei un înger negru purtând un anumit tip de brăţară sub care am mascat oarecum semnătura mea. Nu m-am gândit mult la ce am adăugat pentru o bună perioadă. Până când mama mea nu m-a criticat asupra faptului că Iisus şi mama lui nu ar trebui să poarte brăţări, ceea ce m-a determinat să mă întreb ce mentalitate avem noi, africanii, ce sens religios au icoanele noastre. Am lăsat totul aşa, şi când am terminat l-am prezentat bisericii. A fost bine primit de preotul de acolo, apoi s-a întâmplat un lucru curios, un om în vârstă m-a întrebat: «Băiete, ceea ce ai pictat tu este foarte frumos, dar chiar crezi că există îngeri negri?». Apoi am auzit o altă persoană întrebându-se cine este demonul negru de lângă Maria şi Iisus. Abia atunci am rămas fără cuvinte. M-am întors spre cel în vârstă şi i-am spus că da, cred că există îngeri negri,” afirmă Kingsley.

Răspunsul lui a fost de genul: „Domnule, dacă Dumnezeu a creat oamenii în diferite forme şi culori, iar ştiinţa spune că Africa stă la baza civilizaţiei, nu văd nici un motiv pentru care nu pot exista şi îngeri negri în Rai”. La insistenţele acelui om, Kingsley a răspuns cu o altă întrebare: „Dumneavoastră aţi văzut vreodată un înger de orice culoare ar fi fost el?”. Întâmplător sau nu, Kingsley mi-a dăruit un tablou din care un înger negru veghează. Mă veghează.

În urmă cu doi ani a pictat un portret al Reginei Maria, iar după ce acesta a fost terminat, la sugestia unui prieten, l-a donat Familiei Regale a României  în cadrul unei întrevederi particulare. Modalitatea în care Kingsley Nwabia a înțeles personalitatea extraordinară a Reginei României  i-a impresionat pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României, pe Majestatea Sa Regina Ana și, de asemenea, pe Altețele Sale Regale Principesa Margareta și Principele Radu. Astfel „Nigerianul de la Curtea Regelui Mihai I“ a primit permisiunea Casei Regale de a realiza un al doilea tablou cu portretele Majestăţii Sale Regele Mihai şi Majestăţii Sale Regina Ana. În urmă cu un an, Kingsley Nwabia şi-a prezentat creaţia în cadrul unei întrevederi speciale cu Alteța Sa Regală Principesa Margareta. Vizibil încântată, Alteţa Sa Regală Principesa Margareta l-a îndemnat să încerce să picteze în atmosfera liniștită și primitoare a Palatului Elisabeta.

Nu a studiat arta în nici o şcoală, a început să picteze din dorinţa de a impresiona o anumită persoană care îl interesa. Nu a reuşit, aşa că a rămas doar cu această abilitate. Evoluează constant atât ca artist, cât şi ca individ, fiecare zi este o aventură şi iubeşte viaţa lui aici.  Şi mai ales nu ţine cont de gurile rele. Dacă le-ar fi ascultat ar fi rămas la locul său din care niciodată nu şi-ar fi putut împlini visurile. Alegerile lui Kingsley l-au făcut ceea ce este astăzi. Oare câţi dintre cei care ne ţin predici despre cum ar trebui să fim, ce ar trebui să facem, despre cine ar trebui să scriem, cu cine ar trebui să vorbim au reuşit acest lucru? Întrebarea mea e retorică, vă asigur…