Editura Evenimentul si Capital

Lungul drum al nopţii către zi sau cum a ajuns un nigerian la Curtea Regelui Mihai I

Autor: | | 3 Comentarii | 1084 Vizualizari

Există momente în viaţă când vrei să dansezi pe stradă, să cânţi, să te bucuri de fulgii de nea, de copii, de baloane, de tine. Este perfect adevărat că puţini au acest curaj.

De ce? E simplu. Ar fi etichetaţi drept nebuni de ceilalţi care se cred sănătoşi. Dar am învăţat de-a lungul timpului că dacă încerci să-i mulţumeşti pe toţi vei uita întotdeauna de tine. Preţul mi s-a părut prea mare, aşa că am refuzat să-l plătesc. Ce contează cum interpretează fiecare viaţa ta? Ce contează ce cred ceilalţi despre tine? Niciun om nu seamănă cu altul după cum niciun fulg de nea nu seamănă cu un frate al lui. Viaţa ta e doar a ta. Nu se potriveşte altora. Alegerile noastre sunt cele care ne definesc. Ele ne arată la momentul acum cine suntem, de ce şi mai ales unde suntem. Cât timp perna pe care dorm îmi oferă acest confort am conştiinţa curată. Dacă dimineaţa, când aş deschide ochii, gândurile negre, faptele rele şi vorbele urâte ar lăsa urme pe albul ei atunci mi-ar fi clar că alegerile mele nu au fost corecte. Astfel că am ales să fiu eu însămi indiferent de obstacolele pe care le întâlnesc în drumul meu. Am ales să cânt pe stradă, dacă aşa am simţit. Am ales să scriu despre oameni frumoşi, ambiţioşi, care vor să demonstreze lumii că se poate şi altfel decât făcând rău celor din jur, se poate şi altfel decât vorbindu-i pe alţii pe la colţuri, se poate şi altfel decât călcând pe cadavre, folosindu-ne de spiritul aşa-zis competitiv ce nu a făcut altceva decât să ne transforme în roboţi. Am ales să nu scriu despre realizările mărunte ale vedetelor de carton ale momentului. Nu eşti cu nimic mai presus decât cel în care vrei să dai cu piatra din simplul motiv că nu ai trăit viaţa lui. Nu poţi judeca pe nimeni pentru că nu-i cunoşti cu adevărat problemele şi nu şti ce decizii a fost nevoit să ia.

Am căştile şi telefonul cu mine tot timpul şi dacă ceea ce ascult rezonează cu mine, şi de obicei se întâmplă asta, cânt. Acum aproape nouă ani, nu-mi vine să cred că au trecut atâţia, acest fel de a fi al meu mi-a dăruit un prieten. Mare. Şi la propriu, şi la figurat. Mergeam către redacţie şi în autobuzul în care am urcat nu era lume multă. La radio a început o melodie pe care sufletul meu o ştia bine. Emoţia m-a cuprins în braţele ei şi am început să cânt. La doi paşi de mine, pe scaun, un tânăr cu pielea de abanos, pe cât de fioros pe atât de sufletist, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus că locul de lângă el s-a eliberat. Deci mă puteam aşeza dacă voiam. Am intrat în vorbă şi am aflat că este profesor de engleză, este nigerian, pictor, are o diplomă în microbiologie şi că se numeşte Kingsley Chibuzor Nwabia. Dacă nu îl cunoşti şi doar treci pe lângă el, ai sentimentul că abia a terminat de bătut vreo zece indivizi undeva după colţ şi te temi să nu cumva să ţi se întâmple la fel. Are aproape doi metri, este impunător, dar cald şi luminos. Era un suflet tot. Mi-a spus că a fost impresionat de faptul că într-un autobuz cu oameni morţi a urcat şi cineva viu. Se referea la mine. Era uimit că începusem să cânt mai devreme. Elegantă, aranjată, cred că purtam tocuri pe atunci şi cu siguranţă aveam câteva kilograme mai puţin, îmi dau seama cum am părut în ochii lui Kingsley. Cert a fost că am devenit prieteni. Într-o ţară pe care nu o cunoştea, dar pe care a adoptat-o imediat, Kingsley s-a descurcat de minune. Plus că ştie mai bine istoria României decât mulţi români, iubeşte tot ce înseamnă tradiţie, mai mult decât o fac unii dintre noi şi când timpul îi prisoseşte ia toate galeriile de artă la pas mereu ca să mai înveţe câte ceva. Câţi dintre noi facem asta?

Mi-a povestit cum a ajuns să accepte discriminarea ca un mod de viaţă şi că acum nu-l mai deranjează atât de mult. „Discriminarea pe care am simţit-o pe pielea mea aici în România am experimentat-o din partea celor în vârstă, care, deşi văd un loc liber lângă mine, preferă să stea în picioare decât să accepte să se aşeze. Aşa că de multe ori prefer să stau eu în picioare când merg cu autobuzul. M-am aşezat o dată lângă un domn în vârstă care s-a uitat la mine, apoi s-a ridicat şi s-a mutat pe un scaun mai în faţă, departe de mine. Eram proaspăt spălat, miroseam a colonie, aşa că nu era nimic în neregulă cu mine. Cred că nu era vorba nici de personalitatea mea, era doar viaţă”, îşi aminteşte Kingsley despre acel moment. M-am gândit cum aș fi reacționat eu dacă aș fi trecut prin ce a trecut el. Nici acum nu știu. În ciuda tuturor greutăţilor, sprijinit de prieteni, mai mulţi decât am putut vreodată număra, Kingsley este atât de iubit de copiii pe care îi învaţă engleză încât m-am întrebat mereu ce magie foloseşte.

Ai nevoie de doar câteva minute ca să remarci, să admiri, să iubeşti spiritul lui, umanitatea lui, bunătatea, sfătoşenia acestui păstrător de legi şi datini. Ştiam că e pictor, dar abia când a reuşit, în ciuda tuturor greutăţilor, să aibă prima expoziţie, am înţeles ce-l face unic. Picturile sale impresionează prin unicitatea tehnicii și personalitatea culorilor pe care le folosește. A avut o expoziţie dedicată femeii, și numai, şi am remarcat atunci bucuria cu care pictează având acest subiect. El vede femeia ca fiind puternică, doar ea este cea care are privilegiul de a da viaţă! Femeia din tablourile lui este frumoasă, plânge, suferă, dar atunci când se simte iubită încrederea în ea creşte semnificativ. Femeia lui simte pregnant sentimente precum nesiguranţa, grija pentru un lucru, indignarea, inutilitatea, neîncrederea, confuzia. Femeia îşi doreşte înţelegere, respect, devotament, încredere în sine, admiraţie.

Kingsley Nwabia, pictorul acesta plin de energie, vesel mereu, visător şi pământean totodată, rafinat şi direct, vorbeşte inimii și a încercat să arate prin lucrările sale ce diferită poate fi viaţa şi cum depinde ea de locul în care te afli, de mentalitatea oamenilor pe care îi întâlneşti. Şi mai ales cum să reuşeşti în ciuda gurilor rele care îţi spun cum să-ţi trăieşti viaţa. El a curs mai departe de oamenii care îi puneau bête în roate şi a reuşit să ajungă acolo unde înainte doar visa. La 37 de ani, Kingsley Chibuzor Nwabia a avut nenumărate expoziții personale și a lansat câteva cărți pentru copii. În aceşti aproape nouă ani de la întâlnirea noastră nu am contenit să-l admir pentru toate realizarile lui. Am fost la toate expoziţiile şi lansările lui de carte şi de fiecare dată m-a impresionat iubirea pe care o citesc în ochii celor din viaţa lui de aici, din România. La una dintre lansări am vorbit mai mult de jumătate de oră despre el, fără să mă opresc. Aşa mi-am dat seama câte ştiu despre el. Nu poţi rămâne indiferent faţă de toate reuşitele sale ca om şi artist. De când s-a stabilit în aici, pe lângă activităţile pe care le are cu copii prin intermediul AIESEC, artistul colaborează şi cu Ambasada Nigeriei în România. În 2008 a câștigat premiul al treilea la expoziția Crucii Roșii organizată la Haga în Olanda, expoziție ce a avut ca scop strângerea de fonduri pentru activitățile de ajutorare a victimelor de război din întreaga lume.

Arta lui Kingsley prezintă un amestec de teme africane și europene, lucrările lui fiind preponderent în ulei, dar și în cărbune. Familia sa este una obişnuită, are patru fraţi şi două surori, iar copilăria a însemnat suficient de multe ca să le ţină minte. Pe lângă faptul că alerga, se juca, se lua la harţă cu fraţii săi, Kingsley învăţa foarte bine, ceea ce a dus la un studiu serios şi o diplomă în microbiologie, dar şi la întâlnirea cu cei de AIESEC. Datorită lor a ajuns în România.

Loading...
Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate