La Înalta Curte ședinţele de judecată încep, oficial și teoretic, la nouă dimineaţa fix. Ajung cu câteva minute înainte, trec de filtru antitero de la intrare și mă îndrept spre sala penalilor. Oricum, cea în care se desfășurau procesele civile era plină ochi

Intru și mă așez pe unul din cele două locuri care mai erau libere, pe ultimul rând. În boxă îl zăresc pe „elefantul” Marian Iancu, ceea ce mă face să sper la un spectacol pe cinste.

„Doamna președinte vine, de obicei, după zece”

Trece vreo jumătate de oră și dau să ies ca să mă dezmorţesc. Un avocat mă sfătuiește să las ceva semn dacă vreau să-mi mai găsesc locul neocupat. Îl întreb cam când începe, practic, ședinţa. Ei, îmi zice, doamna președinte vine, de obicei, după zece. Ies pe hol cu încrederea că nu voi pierde nimic.

Ca să-mi fac de lucru citesc hârtiile de la avizier. Așa aflu, din lista electorală pentru alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, că, la începutul lui noiembrie, aveam 106 judecători la Înalta Curte, inclusiv președinta. Mulţi, domne, mulţi! Ce or face toată ziua?

Ce-o fi în sufletul lui?

Ies afară, la o ţigară. Deasupra intrării muritorilor în sediul ICCJ văd o placă de marmură în care i se aduce un pios omagiu lui Sorin Moisescu, președinte al instituţiei între 1998 și 2000 și fost procuror general, care s-a luptat, „până în ultima clipă a vieții”, ca să facă din clădire, cândva a Securității, sediul judecătorilor supremi. Gândul îmi zboară la fiul ctitorului, Vlad, judecat în lotul Chiliman. Ce-o fi în sufletul lui când o trece pe sub frontispiciu?

„Lift pentru judecători”

Undeva după ora 10, aud pe un client vechi că „doamna judecător e la lift”. Între timp observasem că pe singurul ascensor scrie cu litere mari: „Lift pentru judecători”. Că deasupra lor nu mai e decât Dumnezeu mi se pare, dintr-o dată, că e o vorbă înfiorător de reală. În cele din urmă își face apariţia și completul, de trei doamne. Amânări și rămâneri în pronunţare pe bandă rulantă. Mai toţi inculpaţii și apărătorii sunt atenţionaţi să nu mai povestească fapte care au fost judecate la instanţele de fond. Procurorii nu sunt de acord cu mai nimic din ce solicită avocaţii. Judecătoarele se consultă între ele acoperindu-și gura, ba cu palmele, ba cu coli A4. Mă uit în jur încercând să ghicesc câţi din sală or ști să citească pe buze. Ochesc doar câţiva pentru care nu aș băga mâna în foc că ar descifra măcar ce scrie într-o carte de citire.

„Nu vi se pare că arată mai bine decât în libertate?”

Vine rândul vedetei Iancu. Jumătate din avocaţii prezenţi sar la bară. Ce vor? Contestă nu știu ce confiscare. Rămâne în pronunţare. Un avocat, de lângă mine, mă întreabă: Nu vi se pare că arată mai bine decât în libertate? Eu, care nu mai văzusem „elefant” în detenție, răspund politicos: De ce? Parcă e mai slab, mi se răspunde! Să fie sănătos, zic!

Pupături cu neamurile

Urmează un lot format din doi israelieni și un român, care au luat ani grei de pușcărie pentru tâlhărie, șantaj și lipsire de libertate. Tartorul, care are de executat 17 ani și jumătate de temniţă, vorbește mai bine românește decât translatorul ebraica, lucru observat și de magistrate. Nu înţelege cum a putut săvârși toate cele trei infracţiuni simultan și cere să i se mai taie din pedeapsă. Al doilea israelian spune că e bogat, așa că nu avea nevoie de banii altuia, și doar a intermediat întâlnirea dintre ceilalţi doi și victimă. Nu-l cred nici procurorul, nici judecătorii. Românul e mai modest, cere ca din șase ani să i se taie unul, pentru că nu a fost corect încadrat. Rămânere în pronunţare, și valea spre dubă. În ușă se pupă cu neamurile și prietenii care veniseră să-i vadă. Pe puţin zece la număr.

Pauzele de „10 și 5 minute”

Se anunţă o pauză de zece minute. A durat în jur de o sută. Oamenii, inculpaţi, mar tori avocaţi, stăteau cu ochii pe ceasuri. Unii avea trenuri, autobuze de prins, că nu erau din București.

În fine, se reia ședinţa, președinte al completului fiind o altă doamnă. După nici o oră, se anunţă altă pauză, de cinci minute.

„Nu mai e voie să mănânce, ălea e mese de scris”

Se făcuse 16.30. Mă plimbam prin holul ICCJ, așteptând de mai bine de jumătate de oră să revină în sala completul, care își luase pauza de cinci minute... Cum la 16.00 plecaseră și jandarmii care te trec prin filtru, puteam introduce liniștit un briceag, că de ăla mă căutaseră în borsetă. Eram cam singur pe acolo... Coboară o doamnă judecătoare, cu liftul dedicat. În drum spre ieșire, îmi aruncă din mers: A cui e mâncarea aia de pe mese? Eu, luat prin surprindere, dau din mâini ca puiul de gostat, și răspund: A domnilor avocați! Erau, de fapt, niște resturi de pungi cu grisine și sticle de apă la 0,5... Doamna se uită urât și își vede de drumul spre casă... Imediat de la primul etaj aud o voce: „Lenuțo strânge ălea de pe mese, că nu mai e voie să mănânce, ălea e mese de scris”. Mă uit în sus, două doamne femei de serviciu, din care una o punea pe Lenuța la muncă. Privesc în jur, nicio Lenuță... La 18.00, când am plecat, resturile erau la locul lor.

Pe voi, de ce?

Mai intru în sală. Cum am urechi mari, de ziarist bătrân, am surprins o discuție de pe banca din spatele meu. Un fost parlamentar, condamnat în primă instanță și care aștepta de la prima oră să-i vină rândul, îi zicea avocatului său: „Înțeleg că pe noi ne umilesc, că suntem inculpați, dar pe voi, de ce?” Completul luase, cum povesteam, o pauză de cinci minute și nu se întorsese după 45...

„Poate uit tot până mă cheamă”

Cel mai tare băiat pe care l-am văzut acolo a fost un brașovean. Omul ajunsese în sala de judecată pe la 11 și ceva, cu un prieten. Nebărbieriți amândoi, în treninguri sau așa ceva, dar șmecheri de la prima vedere. Au stat liniștiţi pînă la prima pauză de „10 minute” care a devenit de o oră și mai bine... Pe la trei după masă, îi sună telefonul: Bă, mă c.. pe ei și plec, la cinci trebuie sa fiu în Brașov... Plec acum...Ba nu, mai stau că sunt adus cu mandat. Doar știi, că data trecută m-au dus cu duba. Poate uit tot până mă cheamă, ca am patru ore de când mă ţin pe aci... Omul a stat până l-au chemat la bară, ca martor, într- o tranzactie imobiliară din 2011. L-au umilit, ameninţat, dar nici el nu s-a lăsat. De două ori a spus completului că stă de peste patru ore ca să fie audiat. A semnat declaraţia, ce i-a fost pusă sub nas, fără să o citească. Se grăbea... Pentru că a avut curajul să le spună judecătoarelor că a stat ore bune ca prostul, l-au pus să-și recitească declaraţia, deja semnată, cu ameninţări, nu glumă! E clar că, agent imobiliar fiind, pierduse afacerea de la ora 5 din Brașov!

După nouă ore de Înaltă Curte, din care vreo trei de pauze și mai mult de una de întârziere a începerii lucrărilor, am plecat spre casă mândru de mine că nu m-am făcut avocat. Era ora 18.03 când am ieși în stradă!