Prima reuniune a Consiliului NATO – Rusia se ține miercuri, 20 aprilie, la Bruxelles, după un îngheț de doi ani. În 2014, Alianța Nord-Atlantică rupsese cooperarea în urma anexării Crimeii de către ruși. Astăzi, deși situația a rămas la fel de tensionată la granițele Ucrainei, deși Peninsula Crimeea se află tot sub ocupație rusă, NATO a apreciat că este oportun să întindă o mână Moscovei. De ce?

Întrebarea este cu atât mai legitimă cu cât vine după două incidente militare recente care au stârnit vâlvă mare.

Marțea trecută, avioane de vânătoare rusești Su-24, (aparent neînarmate) au trecut razant (mai puțin de 25 de metri) pe deasupra distrugătorului american purtător de rachete Donald Cook, aflat în Marea Baltică, în apele internaționale, la 70 de kilometri de baza rusă de la Kaliningrad. Secretarul de stat american John Kerry a declarat că nava americană avea dreptul să doboare avioanele ruse, în vreme ce Ministrul Apărării de la Moscova a afirmat că aparatele sale au efectuat un simplu test de zbor.

După doar două zile, joia trecută, un aparat Su-27 s-a apropiat în mod periculos (la mai puțin de 15 metri) de un avion american de spionaj RC-135U, în spațiul aerian internațional de deasupra Mării Baltice.

De la anexarea Crimeii și instituirea sancțiunilor internaționale pentru administrația Putin, deși la nivel declarativ tensiunea dintre Rusia și Occident s-a păstrat la cote înalte, realitatea diplomatică a fost alta. Președinții rus și american au avut dese consultări telefonice, iar secretarul de stat John Kerry (cel mai mare partizan al administrației Obama pentru o normalizare a relațiilor cu Putin) a devenit un obișnuit la Moscova, fiind primit frecvent la Kremlin. Fără a mai vorbi de vizibila simpatie pe care i-o arată omologului său rus, Serghei Lavrov.

Însă probabil cea mai evidentă cooperare ruso-americană este cea care are loc în Siria, unde și-au împărțit teatrul de operațiuni, de o parte și de alta a Eufratului. Tot cele două super-puteri girează și acordul de încetare a focului, care, spre mirarea tuturor, est respectat (fie și cu sincope) de săptămâni bune.

Mai mult, Washingtonul și Moscova par să fi căzut de acord asupra unui plan de pace pentru Siria, pe care încearcă să-l impună tuturor puterilor regionale implicate în conflict. Dovadă este rățoiala lui John Kerry la adresa premierului israelian Benyamin Netanyahu, care refuză categoric ideea de a restitui Înălțimile Golan Damascului.

O atitudine similară celei a americanilor au avut-o și capitalele europene. După o burzuluială aprigă în vara-toamna lui 2014, tonul față de Moscova s-a înmuiat de la o săptămână la alta. Într-atât de mult, încât Franța și Germania, dar și UE în ansamblu, au mers chiar mai departe decât Statele Unite. Berlinul are tot interesul de a pune în aplicare proiectul gazoductului Nord Stream II, care ar trebui să aducă gazul rusesc direct în Germania, fără a mai tranzita Ucraina.

Șeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, un fel de alter-ego al Angelei Merkel, este printre cei mai aprigi susținători ai unei normalizări a relației cu Moscova.

În fine, Franța, lovită de cele două rânduri de atentate de la Paris, a lansat „o mare coaliție împotriva terorismului”. În stilul său gălăgios-bombastic, Hollande a ținut în mod deosebit să-l aibă în tabăra sa și pe Putin. Despre marea coaliție nu se prea mai vorbește, dar a rămas căldura dintre Paris și Moscova.

Așa se face că vizita ministrului francez de Externe Jean-Marc Ayrault, la Moscova, și invitația pe care i-a transmis-o lui Vladimir Putin de a vizita Parisul în octombrie nu a mai mirat pe nimeni. Practic, Franța este cea care îl scoate pe Putin oficial din izolarea post-Crimeea.

Însă aceasta nu a fost tot: emisarul Parisului, cot la cot cu omologul său Serghei Lavrov, s-a lansat într-o muștruluială severă a regimului de la Kiev pentru că nu aplică Tratatul de la Minsk.

Lângă un Lavrov surâzând angelic, Ayrault a spus textual:

„Puterea de la Kiev trebuie să aplice reformele și mai ales să introducă în Constituție amendamentele privind acordarea unui statut special Donbasului și asigurarea unui proces electoral în regiune.”

„Statut special” înseamnă ca auto-proclamatele republici Lugansk și Donețk să capete o largă autonomie. Un fel de gubernii rusești la periferia Ucrainei.

În ceea ce privește Crimeea, despre aceasta nici nu se mai discută, Occidentul părând se se fi împăcat cu ideea anexării ei de către Rusia.

Tocmai a fost legitimat raptul teritorial ca drept a celui mai puternic.