Editura Evenimentul si Capital

Folkistul Paul Arva: „Plătim biruri, scuipăm semințe și ne uităm cum se ceartă la televizor vorbitorii de limbă română" | GALERIE FOTO şi VIDEO

Folkistul Paul Arva
Autor: | | 4 Comentarii | 1507 Vizualizari


Vezi galeria foto:

Durata zilei de lucru a unei echipe de muncitori într-o mină se numeşte în termeni populari şut. Putem spune că folkistul Paul Arva a terminat primul şut în mina de gânduri numită sufletul lui. A scos o carte ce se numeşte chiar aşa, „Mina de gânduri”, pe care o va lansa în octombrie la Iaşi, acolo unde de altfel creează şi trăieşte artistul. Sensibilitatea şi pasiunea pentru muzică şi vers ale acestuia sunt binecunoscute de cei care iubesc muzica folk. Paul Arva îşi dă „cojoacele” singur jos şi vorbeşte despre el însuşi cu modestie şi o sinceritate dezarmantă.

EVZ: Ai scos o carte în care ai adus în lumină câteva dintre diamantele - povestiri - găsite după îndelungi forări în „Mina de gânduri”numită sufletul tău, ajutat de Editura Adenium. Presupun că va urma şi lansarea ei pe piaţă în curând. Ce înseamnă pentru tine această primă incursiune în adâncul minei?

Paul Arva: M-am decis să mă desprind din propriile mele menghine și m-am aventurat în adâncul minei mele, așa cum n-am făcut-o niciodată. Cu un crez și cu o lopată, așa mi-am croit drum până la cele mai profunde simțiri ale mele. Am stiut că trebuie să împlinesc această călătorie, am vrut să-mi văd sufletul mai îndeaproape. Într-o zi se va elibera din mine și am vrut să-l știu mai ușurat cumva. Încă mai am de săpat, cobor în mină și ziua și noaptea. Și de fiecare dată când ies la suprafață, privesc cerul și trag adânc aer în piept: sunt viu! Sunt viu, pe dinăuntru și pe dinafară. Și e un sentiment tare fain, mă crezi?

Te cred. Se spune că este bine să nu uităm niciodată de copilul din noi. Toţi păstrăm în suflet frânturi ale copilăriei. Crezi că s-au pierdut multe din obicieurile de altădată?

Da. Am pierdut multe. Nu ştiu dacă a fost cu voia noastră. Mi-am petrecut o parte din copilărie la bunici. Duminică dimineața ne îmbrăcam în haine de sărbătoare, ieșeam din casă făcând sfânta cruce și ne porneam către biserică. Pe drum, întâlnindu-ne și cu alți oameni din sat, îi salutam: La biserică? Iar ei răspundeau apăsat: La biserică! Pe vremea aceea nu intelegeam tot ce se întâmpla în Casa lui Dumnezeu. Oamenii cântau și se rugau laolaltă, iar eu încercam să găsesc un rost în toate acestea. Partea mea preferată din slujbă era aceea în care preotul ne spunea o poveste(pilda). Ne întorceam acasă și bunica aseza masa. Ne spălam pe mâini cu apă rece din fântână și ne înfruptam din ce găseam prin cămară. Masa de duminică întotdeauna era cea mai gustoasă, nu știu să-ți spun de ce, dar mie așa mi se părea... Vremurile s-au schimbat. Oamenii s-au schimbat. Și obiceiurile...

Să te aduni la masă cu întreaga familie, în sfânta zi de duminică, mai are pentru noi aceeași însemnătate ca odinioară? Mai știm să mulțumim, oare, după fiecare masă, așa cum se cuvine? Mai știm să fim recunoscători pentru lucrurile bune care ni se întâmplă, mai avem răbdare unii cu alții? Suntem dezorientați. Am devenit ignoranți și facem prea puține lucruri pentru noi și adesea prea tărziu. Uităm că avem și suflet, nu doar trup. Suntem capabili să petrecem ore în șir la sala de fitness, dar ne este greu să petrecem o oră pe săptămână la biserică.  Păi, ce, ne-ar ajuta asta să dăm burta jos, ne-ar ajuta să facem piciorul mai frumos? Nimerim pe acolo tot mai rar. La o cununie religioasă, la un botez, când petrecem pe cineva pe ultimul drum sau când dam de un necaz și nu mai știm cum să o scoatem la capăt. Dar întotdeauna avem așteptări mari, nu-i așa? Întotdeauna sperăm să ni se întâmple o minune, acolo, în biserică. Ocupăm un loc pe o băncuță, ne fixăm privirea pe o icoană și ne întrebăm: oare cum ar fi dacă Isus ar apărea deodată lângă noi, sorbind dintr-o cafea? Ar fi asta o minune care ne-ar îngândura profund? Păi fiecare dintre noi suntem o minune. Ne privim în oglindă în fiecare zi, dar ne vedem exact așa cum suntem? Ne percepem ca pe o minune? E greu să te percepi în felul acesta dacă nu te amesteci printre oameni, pe de-a-ntregul, cu trupul, cu sufletul și cu mintea. Nu însemnăm nimic unii fără alții. Lucrăm în echipă, întotdeauna. Iar dacă faci echipă cu Dumnezeu, regula este aceeași: dacă tu nu-ți faci treaba ta, nici El nu și-o poate face pe a Lui.

Care este cea mai frumoasă dintre amintirile tale de atunci? Ce o face atât de specială?

Momentul în care am citit pentru prima oară o carte. Aveam câțiva anișori când mi-a adus mama cartea lui Móricz Zsigmond : „Fii bun până la moarte". Deodată mi se arăta o lume nouă, o lume a cuvintelor. Biblioteca de acasă era în camera mea. Să fiu laolaltă cu cărțile de povești, nimic mai frumos nu mi se putea întâmpla în copilărie... Titlul acestei cărți a devenit motto-ul meu în viață. Nu reușesc întotdeauna să fiu bun cu ceilalți... Uneori mă înspăimântă oamenii, știi? Unii au abilitatea de a te scurtcircuita pentru o vreme. E foarte neplăcut când auzi un fâlfâit de aripi care-ți provoacă o senzație de frig pe șira spinării...

Ce sfat de la părinţi păstrezi în suflet?

De la bunica, mai degrabă... Într-o vacanță eram cu bunica în grădină. O priveam cum îmbrățișa pământul. Așezată pe genunchi, smulgea o coșarcă de buruian pentru animale. Cojise nuci cu o zi înainte și mâinile ei erau pătate. Buruianul îi urâțea mâinile și mai tare. Aproape înlăcrimat am întrebat-o: Mamaie, nu te doare sufletul că-ți urâțești mâinile în felul acesta? A ridicat privirea din pământ și mi-a spus: Băiete, ține minte! În viața e mai bine să-ți urățești mâinile, decât sufletul. Bunica n-a făcut multă școală la viața ei, dar întotdeauna am ciulit urechile la ceea ce spunea. Niciodată nu am auzit-o vorbind doar de dragul vorbitului. Mama, în schimb...m-a sfătuit să iert. Să iert întotdeauna.

Întotdeauna am văzut o diferenţă între religie şi credinţă. Ce înseamnă credinţa pentru tine?

Am avut anii mei de rătăcire. Am avut perioade în care nu m-am evaluat corect, nu m-am prețuit, nu m-am iubit îndeajuns. Ba chiar am lovit în mine cu înverșunare. În jurul meu se lăsa o beznă tot mai apăsătoare și pășeam cu nesiguranță. Într-o noapte citeam dintr-o carte când am prins o pană de curent. Am gândit că aș putea continua lectura la lumina unei lanterne. Trântit în pat, am aprins o lanternă de buzunar și am îndreptat fascicolul de lumină către tavan. Din mijlocul unui cerc luminos tavanul îmi zâmbea. Atunci am realizat că întunericul era tot acolo, el nu dispăruse de tot. Și nici nu avea de gând să dispară. Se ascundea de lumină și aștepta un moment prielnic ca să mă ia în brațe. Am știut în clipa aceea că trebuie să fac o alegere... și cred că am ales bine. Dupa un timp am realizat că nu mai am nevoie de lanternă. Uneori mi se întâmplă în noapte să-mi proiectez inima pe tavan. Știi cum arată ea? Ca un Las Vegas, asa de tare luminează.

Care este cea mai frumoasă rugăciune pe care o poartă sufletul tau?

Cântecul. Când îl ascult, sufletul meu transpiră. Nimic altceva nu lucrează în mine mai adânc, mai frumos, mai sănătos... Da, cântecul face ca la un capăt să fiu eu, iar la celălalt, Dumnezeu...

Ai avut cu siguranţă parte de întâlniri neaşteptate de-a lungul vieţii. Ai fost dezamăgit de relaţia cu unii oameni, dar ai şi rezonat cu alţii. Are cumva prietenia vreun secret?

Am avut bucuria să întâlnesc de-a lungul timpului oameni absolut interesanți. Deși la prima vedere nu par a fi, sunt totuși un tip prietenos. Spuneam deunăzi că inima mea este un hotel de 5 stele în care oamenii vin, rămân și pleacă. Din nefericire așa arată lucrurile, în cele din urmă prea puțini rămân alaturi de tine...Nu-s foarte mulți lângă mine astăzi, am atâția prieteni câți merit, probabil... Recunosc, însă, nu am reușit întotdeauna să fiu un prieten bun. Am dezămăgit, la rândul meu, oameni. Care e secretul unei prietenii de durată?...Nu știu...cred că trebuie să rezonezi cu celălalt, neîncetat. Uneori emitem pur și simplu pe altă frecvență. Dacă nu reușim să ne adaptăm, dacă nu avem multă răbdare, dacă nu reușim să fim acolo, în special atunci când e nevoie de noi cel mai mult, prietenia se dizolvă. Și fără iubire nu funcționează. Eu îmi iubesc prietenii. Îi caut. Și îi aștept. La ultimul etaj al inimii mele, îi aștept să năvălească peste mine, cu toate bucuriile lor, cu toate tristețile lor, să ne luăm în brațe și să strigăm împreună de la geam: „Ce bine că ne-am găsit în viața asta!”

Ai aşteptări de la oameni?

Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Cultură

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate